Viaţa părintelui Arsenie Papacioc – VI.

Într-una din plimbările deţinuţilor în curtea închisorii, părintele a găsit „ustensile” pentru a putea sluji Sfânta Liturghie: un cui pentru copie şi două beţişoare pentru a forma, suprapuse, o cruce.

Aşa reuşea să slujească în fiecare dimineaţa Liturghie pentru deţinuţii din chilia sa, deşi fără vin, de aceea spunea „nu era împărtăşanie, dar era mai mult decât anafura”.

Pentru asta părintele Arsenie a fost pedepsit cu multe zile la „neagra”, întrucât aceste „corpuri delicte” au fost găsite la o percheziţie datorită unui turnător infiltrat.

Acela raporta securiştilor:
„Părintele Arsenie procedează zilnic ca la mănăstire, oficiind Sfânta Liturghie. A trecut uşor peste toate greutăţile întâmpinate şi a improvizat simplu şi practic toate ustensilele care erau necesare şi de care aici, bineînţeles, este lipsit. În loc de epitrahil, fără de care nu se poate face sfânta slujbă, a făcut un laţ din sfoară pe care dimineaţa îl trece cu multă evlavie, după ce mai înainte îl binecuvintează. Când termină slujba îl înfăşoară după un nasture de la haină. Soba ţine loc de Sfânta Masă. Sfânta Cruce este din două beţe desfăcute, pentru a nu da nimic de bănuit, în buzunarul din dos al hainei.

Pe acestea le potriveşte cu multă grijă pe sobă, înainte de a începe slujba de dimineaţă, şi pune în faţa lor un lemn mai gros pentru a nu fi zărite de la vizetă.

Sfântul Disc este făcut dintr-o bucată de lemn plat pe care o poartă cu multă grijă în buzunarul din dos al pantalonilor. Cana de apă ţinea loc de Sfântul Potir în care punea apă în loc de vin, şi pâinea o opreşte din raţia primită dimineaţa, tăind cu un anumit ritual numai din partea de deasupra, ca din Sfântul Agneţ. Singurul lucru care lipseşte este Sfântul Antimis.

Nu-l mai poate improviza pentru că aici trebuie moaşte ale sfinţilor mucenici.

Avea şi din acestea la început, o bucăţică, de la Sfântul Mercurie, dar le-a pierdut, cu multă durere, la o percheziţie din Jilava.”
Părintele Arsenie era foarte activ duhovniceşte în închisoare şi-şi dădea mereu osteneala de a-i întări şi ajuta şi pe ceilalţi cu învăţături, cu sfaturi, cu sfânta spovedanie şi împărtăşanie, cu ridicarea moralului, dar chiar şi cu exemplul propriu. Deşi era slăbit în foamea de acolo, foarte prompt, fără preget rupea din porţia sa de pâine, şi aşa puţină, ca să dea celui ce avea nevoie. Pentru felul său de a-i însufleţi pe ceilalţi a fost de multe ori pedepsit la „răcitor”.

Un deţinut turnător, care a stat cu părintele la Zarcă, descrie securităţii chipul în care s-a purtat părintele cu el:

„Când am venit de la izolarea din februarie, două zile am stat la camera 49 din Zarcă cu Papacioc Anghel. Era afectat de frig şi de foame. Sufla în pumni şi se plimba prin cameră, încercând să se încălzească. «Fratele meu, iată cum poate omul să-şi sfârşească zilele. Cu ăştia nu e de glumă. N-au nici un pic de milă şi înţelegere. Suflete de piatră.» Apoi continuând: «Dumnezeu ne-a pus la grea încercare, fie numele Lui binecuvântat. Iată deci, fratele meu, trebuie să fim întotdeauna gata, cu sufletul pregătit şi curat pentru a primi Sfânta Jertfă pe care Domnul ne-o întinde. Un sfânt părinte spunea: Nu ştii când zilele tale se termină.

Fii gata mereu.» Şi sfinţia sa continua cu energie, stârnită de frigul care şi aici în cameră era destul de mare.

«După ce m-au băgat în celula mea de izolare, am binecuvântat-o, apoi am căzut în genunchi şi m-am rugat, şi tot timpul după aceea am spus psalmi. M-am rugat pentru voi. M-am gândit la tine mult, frate, pentru că te ştiu slab şi bolnav.» Eu i-am povestit după aceea cum am căzut de oboseală. Miliţianul m-a văzut şi mai târziu m-a dus la doctor. Acesta a intervenit şi noaptea eram dus la Zarcă, chiar aici, în această cameră. Am arătat apoi părintelui Arsenie că mă găsesc la capătul puterilor, inima mă părăseşte şi că trăiesc cu o stare sufletească confuză, de prăbuşire, în care speranţele au început să mă lase.

Părintele m-a prins în braţe şi mă asalta cu tot felul de îndemnuri pentru mântuire. «Frate, nu-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu, e păcat de moarte.

Trezeşte-te în ceasul al doisprezecelea şi pune-ţi nădejdea în Cel de Sus. Gândeşte-te şi te înfioară la ce te-aşteaptă dincolo. Dacă nu încerci să te mântui… Pentru că, să ştii că nici pe departe chinurile din iad nu se asemuiesc cu chinurile pe care le trăim aici. Acolo e mult mai îngrozitor.»” Zarea era într-o aripă a închisorii cu un regim aspru. Cum zicea părintele, „partea cea mai grea a închisorii. Zarea era o închisoare în închisoare. Ne scoteau zece minute pe lună, ca să ne putem mişca un pic. Pentru noi, aerul curte era aşa de tare că ne mişcăm ca nişte oameni beţi.”

Părintele, neştiind că-i turnător (fusese sărmanul la iadul de la închisoarea Piteşti), continua să-l întărească în nădejde cu toată dragostea sa:

„Mâine cu toţii ajungem la scaunul Judecăţii şi acolo vai de acela care ajunge nepregătit. Ai văzut din zilele acestea pe care le-am trăit la izolare cât de uşor poate veni clipa aceea. Te-ai descurajat şi ai pierdut nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, dar, fratele meu, este o nebunie, tocmai acum trebuie să te dai cu tot sufletul puterii Sale. Spui că te simţi vinovat, dar cine nu are păcate în lumea asta şi crezi oare că nu există o posibilitate de revenire? Nu-ţi aduci aminte de acea Sfântă Taină care ne poate mântui şi în ultima clipă?”!

Omul viclean şi rău e numaidecât şi bănuitor, şi de aceea va interpreta mereu după mecanismul viclean al inimii lui acţiunile celui pe care-l bănuieşte.

Aşa şi securiştii, întrucât îl considerau pe părintele Arsenie ca un legionar periculos, deşi el nu făcea politică, ci era doar călugăr şi se dăruia doar celor duhovniceşti, mărturisind şi colegilor de detenţie că el nu este pentru o luptă politică sau de alt fel, ci pentru mai multă râvnă şi trăire a vieţii smerite în Hristos, totuşi securiştii răstălmăceau cuvintele lui în sensul etichetei pe care i-o puseseră. Astfel încât, dacă părintele se îngrijea să afle ceva despre ucenicii săi, ca să-i întărească, securiştii scriau în dosar că el transmite sarcini către aceste „elemente duşmănoase”.

Dacă îi învăţa credinţa ortodoxă sau le făcea o catehizare, securiştii o interpretau ca „activitate de îndoctrinare şi fanatizare”.

Colonelul Crăciun, care conducea penitenciarul Aiud, îi facea părintelui următoarea caracterizare: „în detenţie a avut permanent o poziţie duşmănoasă, în rândul celorlalţi deţinuţi, încercând şi uneori reuşind să-i determine să creadă în puterea divină. […] Este predispus să continue şi în stare de libertate activitatea duşmănoasă pe linia propagandei religioase, fiind periculos îndeosebi în contact cu elementele credincioase deprimate şi şovăielnice.”

Câteodată, deţinuţii erau scoşi din celule legaţi la ochi, fie pentru a fi duşi la anchetă, fie pentru a fi mutaţi din celule.

Odată, fiind dus legat la ochi şi nevăzând pe unde calcă, părintele şi-a lovit piciorul de o treaptă, încât unghia degetului mare i-a intrat în carne. Nu doar că a fost foarte dureros, dar rana s-a şi infectat. Neavând cum să aibă ajutor medical, a găsit prin curte, la plimbarea regulată, un petic de tablă ruginită cu care s-a chinuit apoi să-şi scoată, cu dureri, unghia din carne. Numai că şi după aceea locul acela se infecta des. Apoi unghia a crescut mai groasă şi cu sensibilitate la tăiere.

În 1962 i s-a întâmplat la Aiud o suferinţă şi mai grozavă:

„Am fost operat de hemoroizi. A fost groaznic de dureros, pentru că locul în care eşti operat este plin de terminaţii nervoase, iar eu am fost operat fără anestezie. După operaţie, la ora 11 trebuia să-mi facă o injecţie de calmare, dar mi-a făcut-o abia la ora unu noaptea… Niciodată în viaţa mea n-am avut dureri mai mari ca după această operaţie. M-a durut continuu 70 de zile. Odată, când au venit gardienii, colegii de cameră le-au arătat operaţia din care atârna un maţ. în aceste situaţii gardienii se bucurau că suferi. Te luau şi te puneau singur în celulă, chipurile ca să te îngrijească, însă scopul era ca acolo, nevăzut, să te omoare mai repede.”

Spre sfârşitul anului 1961 şi începutul lui 1962 Colonelul Crăciun a început ceea ce se cheamă „reeducarea”.

În acest scop, în fosta biserică a penitenciarului s-a amenajat un „club”, unde deţinuţii erau imitaţi să citească materiale marxiste, să joace şah, să discute. După o perioadă, uşile celulelor erau descuiate, astfel încât erau liberi să se întâlnească la club. Crăciun repartizase de-acum deţinuţii din celule astfel încât în flecare celulă să fie şi câte un fost deţinut care trecuse prin grozăviile de la Piteşti, în speranţa că aceştia vor fi primii reeducaţi şi care îi vor înrâuri şi pe alţii.

Pentru cei care „colaborau” mergând la club, unde se ţineau şedinţe de îndoctrinare marxistă, mâncarea era mai bună şi mai multă, cei „recalcitranţi” aveau la jumătate numărul de calorii, stăteau în frig şi erau din când în când duşi la izolare.

Cheia reeducării era promisiunea conducerii că acelora care vor face „autodemascarea” trecutului lor „ticălos” şi „reacţionar” vor fi puşi în libertate. „Autodemascarea” era o spovedanie publică, de faţă cu ceilalţi deţinuţi strânşi la club, în care deţinutul trebuia să înfiereze idealurile sale, prietenii, mişcarea din care făcuse parte, cu detalii incriminatoare şi invective supralicitate şi să laude „realizările” „regimului democraţiei populare” şi a „umanismului” comunist. (O parte din deţinuţi au fost special plimbaţi cu maşina prin diverse regiuni ca să vadă cu ochii lor noua faţă a ţării, oraşe, fabrici, tractoare, etc.)

Unul din cei care au rezistat reeducării a fost şi părintele Arsenie.

Securiştii consemnau în dosare că el „a refuzat să participe la activitatea cultural-educativă”, (căci aşa numeau ei reeducarea). „Recalcitranţii”, rezidenţi la Zarcă, erau aduşi cu forţa la club pentru a asculta „autodemascările” celor care erau deja reeducaţi. Li se dădeau pe un ecran ca de cinema filme cu noile „înfăptuiri” ale partidului. La una din vizionări, pe motiv că nu dăduse atenţie filmului şi discutase cu alţi deţinuţi în momentul vizionării, părintele a mai primit trei zile de izolare.

Cei care frecventau „clubul” şi fuseseră reeducaţi încercau să-i influenţeze şi pe ceilalţi, mai ales pe cunoscuţi şi prieteni.

Unul dintre aceştia a încercat să-l convingă şi pe părintele să cedeze:
„A căutat să stea de vorbă cu mine şi să-mi spună că el nu măi crede în Dumnezeu. A încercat să mă lămurească şi pe mine, dar l-am respins categoric şi nici nu i-am dat voie să discute. Se ţineau foarte des anumite conferinţe pe teme politice şi în care de multe ori se critica religia. Aceste conferinţe se ţineau fie de către cadre, ca ofiţerul politic, sau chiar de anumiţi deţinuţi mai deştepţi care probabil erau consideraţi reeducaţi. De câteva ori am fost atacat personal în aceste conferinţe pentru că, dragul meu, trebuie să spun că am fost considerat unul dintre deţinuţii periculoşi.

Aproape tot timpul cât am fost la Aiud am fost ţinut la Zarcă, unde a fost destul de greu.”

De la Zarcă era trimis deseori la izolator pentru orice lucru mărunt (fie pentru că nu-şi încheiase nasturii la haină, fie că a fost găsit culcat cu un picior în pat sau dormind rezemat de lateralele patului, fie pentru „propagandă religioasă”), cu scopul de a-i înfrânge astfel rezistenţa. Regimul de la izolare era atât de aspru încât unii, după trei zile acolo, au murit. La mijlocul lui noiembrie 1963 gardianul a făcut raport că părintele Arsenie „a făcut propagandă religioasă cu ceilalţi deţinuţi în cameră”, fapt pentru care propune zece zile de izolare cu regim sever, programate începând cu 24 decembrie.

Pe părintele îl băgaseră alteori la „răcitor” (de fapt congelator!) pe câte trei zile, altădată cinci zile şi chiar şapte zile.

Dar în gerul năprasnic de acolo zece zile de izolare ar fi însemnat moartea.
„«Procesul de reeducare însemna să te lepezi de Dumnezeu, să dai dovadă de căinţă pentru fapta săvârşită, să-ţi faci singur autocritica în faţa deţinuţilor şi a cadrelor atunci când se ţineau ore de educaţie politică»; şi a mai adăugat: «Eu, dragul meu. n-am putut să fac acest lucru, în primul rând că n-am fost vinovat ultima dată când m-au condamnat şi nu puteam nici cu preţul vieţii să mă lepăd de Dumnezeu după cum au făcut alţii».” (Ibidem, voi. 2, ff. 352-353, apud Am înţeles rostul meu…, nota 198, p. 228.)

În condiţii de ger şi curent, neîmbrăcat, trebuia să stea în picioare pe betonul îngheţat, fără să se întindă vreodată, ca să nu se îmbolnăvească mortal.

După trei zile, fiind extrem de slăbit, s-a aşezat jos. Extenuarea era atât de grozavă, încât avea să spună: „Aşteptam să văd cum îmi iese sufletul din trup. Eram conştient până-n ultima clipă. Atunci s-a întâmplat ceva ce nu poate fi spus în cuvinte.” S-a simţit tras de picioare de cineva care i-a spus: „Scoală-te, Arsenie, dacă nu vrei să mori! Aici nu se doarme! Vremea ta încă nu a venit!” Părintele s-a ridicat, abia mai suflând, şi s-a pus pe marginea tinetei, singurul obiect din cameră.

După un timp a fost băgat înăuntru un fost camarad de suferinţă, Marin Naidim.

Şi el a stat un timp în picioare, dar, când, epuizat, s-a pus jos, părintele i-a şoptit să se ridice, relatându-i ce i s-a întâmplat.
În a treia zi de ger pentru ei, într-o noapte adâncă la – 30 de grade Celsius colonelul Crăciun „se pomeni sculat de nevastă, care-i spuse: «Du-te şi fă ceva cu cei care-i ai sub pază, că nu ştiu, ei sau eu, da’ o să murim de frig!» Pentru început, crezând că nevastă-sa avusese vreun coşmar, şi cum era şi buimac de somn se pomeni doar că se scoală şi pleacă spre Secţii.

Fără a şti apoi prea bine cum, ajunse în sectorul izolărilor, pe coridorul pe care erau înşiruite toate cele zece «cutii» pentru pedeapsă.

Într-însele, sau mai bine zis în prima deschisă de gardian, găsi doi tineri dezbrăcaţi până la cămaşă, care tremurau de frig ca varga.
– Dormiţi?! – se răsti el.
– Aici nu se doarme, domnule colonel! Aşa mi-a spus şi un arhanghel de foc, când m-a sculat adineauri de jos, de pe unde mă întinsesem de oboseală… Suntem aici în a treia zi de nesomn şi de îngheţ.”?

Şi Crăciun a ordonat să fie scoşi toţi cei de la izolare şi trimişi în celule, zicându-le: „Aţi avut noroc că a visat nevastă-mea urât şi m-a trezit, rugându-mă să vin să vă scot de aici, ca să nu vă am pe conştiinţă. Şi de!, poţi rezista smiorcăielilor unei muieri?!”

După această intervenţie minunată a providenţei, l-au dus într-o celulă. Şi, legat de această întâmplare, povestea părintele: „Era pentru noi Cer când ieşeam de la răcitor. Am găsit acolo, în celulă, o bucată de mămăligă care era verde de mucegai. Nici nu m-am uitat că era aşa, am mâncat-o imediat. N-am păţit nimic, că se curăţase corpul prin postul acela. Bineînţeles că era şi ajutorul lui Dumnezeu. Era atunci Crăciunul şi am zis: Iată ce cozonac mi-a fost dat mie!”

Ca un mărturisitor pentru numele lui Hristos, părintele Arsenie a avut parte de cercetări dumnezeieşti în temniţă, în cele mai grozave strâmtorări.

O astfel de întâmplare minunată a povestit-o unei maici, cu scopul de a o întări în ispitele ei, dar cu smerenie rugându-o să nu vorbească despre aceasta:
„Am fost băgat […] la răcitor. în acea agonie am umblat, m-am rugat, dar simţeam cum mă răcesc…, cum îmi iese sufletul şi se ridică…; în ruga mea ce o aduceam lui Dumnezeu strigam în mine: «Doamne, pentru Tine sunt aici şi mă sfârşesc; ia aminte, Doamne, către mine!»; şi deodată, lângă mine, în lumină şi căldură dumnezeiască, a apărut Mântuitorul Hristos.

Era lângă mine, în aceeaşi suferinţă ca şi mine – era îmbrăcat în uniformă de deţinut, în zeghe şi suferea – suferinţa mea. Atunci am înţeles că la Dumnezeu timpul nu e măsurat ca la oameni, căci totul mi s-a părut că a durat doar o clipă…

Şi fără să- mi dau seama, timpul a trecut, uşa de la celulă s-a deschis şi paznicii care au venit să-mi ridice trupul îngheţat, nu l- au găsit astfel, căci eram încălzit de Har, de Darul lui Dumnezeu.”
Nu putem să nu amintim aici că doar prin puterea de la Har au reuşit sfinţi mari nevoitori, ca Sfânta Teodora de la Sihla sau Sfântul Chiriac de la Bisericani, să trăiască goi în toiul gerului iernii din Munţii Carpaţi, în post aspru, priveghere şi singurătate.

Într-un text prea puţin cunoscut şi nepublicat cât el era în viaţă, părintele mărturiseşte adevărul credinţei ortodoxe trăit în viul vieţii, lăsând să transpară cititorului atent şi minunea arătării lui Hristos, la care pesemne se gândea când a scris aceste rânduri puternice:

„Câtă cinste, să suferi alături de Domnul Iisus!, dar… câtă cinste şi bucurie să vezi pe Hristos suferind alături de tine! Credinţa voievozilor noştri, a străbunilor noştri ortodocşi, credinţa adevărată a milioanelor de sfinţi mucenici şi adevărul neschimbat al învăţăturilor Sfinţilor noştri Părinţi, luată şi explicată de la Sfinţii Apostoli, credinţa aceasta ortodoxă, a făcut să credem în suferinţe amare, cu lanţuri nituite grele, care rodeau carnea şi le târau, cu greu, singur osul. Aceste umilinţe, jigniri şi revoltătoare nedreptăţi, dincolo de închipuire, le făceau oameni cu suflete vândute şi gesturi de hiară.

Aici, în suferinţe de neînchipuit, se poate vedea frumuseţea adâncimii învăţăturii Bisericii, propovăduită de Apostoli şi de toţi sfinţii. în rănile acestea deschise, apar lacrimi care alină, lacrimi fericite că ai cinstea să simţi Crucea şi să mărturiseşti biruinţa creştină, unde se arată Hristos într-o atotcuprinzătoare şi liniştitoare simplitate.

Câtă înălţare sufletească să vezi atâta bogăţie în pumnezeu-Omul, într-o înfăţişare simplă, zdrenţuită, msangerată, dar încurajatoare şi binevoitoare, alături de tine. Numai îmbrăcat în suferinţa noastră, ne-a putut întări şi mângâia, într-o aşa cruntă tiranie, şi care părea şi mai fioroasă când vedeai pe tirani că o făceau cu râvnă, convinşi că fac bine.
Dar Domnul Hristos ne-a păzit, ne-a întărit, ne-a făcut teologi: «Răbdaţi până la urmă», stăruia un glas ascuns, «că răbdăm împreună şi vom purta pecetea suferinţei, şi veţi primi cheile binefăcătoare ale fericirii veşnice».

O, ce mare fericire să ai sentimentul veşniciei, viu, în tine.

Meritele acestea, care depăşesc frumuseţea cunoştinţelor, nu sunt ale omului de suferinţă, că sunt ale Domnului Iisus Hristos, care suferă nedezminţit alături de tine. O, câte sunt de spus, când vezi şi simţi această prezenţă! Ţie ţi se cere să fii în râvna şi dorinţa fierbinte, alături de El, nelipsit, şi în mijlocul vrăjmaşilor credinţei tale, văzuţi şi nevăzuţi.
Biserica noastră Ortodoxă ne poartă sigur pe drumul mântuirii şi, pentru adâncurile frumuseţii învăţăturii ei, are mulţi vrăjmaşi, în frunte cu toate satanele. Sunt plin de recunoştinţă la Bunul Dumnezeu că mi-a dat prilej de suferinţe, ca să-i cunosc puterea simplităţii Lui şi pentru că am văzut în necazuri puterea şi adevărul Bisericii Ortodoxe.”

Spre anul 1964, reeducarea la Aiud a dobândit forme mai subtile, dar insistente şi nu mai puţin eficiente din partea comuniştilor, înlocuindu-se presiunea fizică şi privaţiunile cu presiunea psihică.

Au apărut difuzoare pe holuri pentru a auzi toţi cum au mai capitulat la „şedinţe” unii din deţinuţii care mai înainte erau recunoscuţi ca stând dârz pe baricade, ca astfel să influenţeze şi pe ceilalţi. Mâncarea le-a devenit mai bună. în loc de zeama chioară de toate zilele, uneori li se punea în gamelă şi câte o friptură consistentă. Deşi deţinuţii erau schelete, părintele Arsenie a fost dintre cei puţini care nu s-au atins de friptură (care era dată şi în zi de post) şi nici nu s-a dus la club.

După repetate tentative ale conducerii de a înfrânge poziţia celor din Zarcă, refractari la reeducare, a avut loc şedinţa din martie 1964, când au fost aduşi cu forţa la club şi toţi deţinuţii din Zarcă pentru a auzi, într-o încăpere mare, pe trei reeducaţi care-şi făceau „autoanaliza”.

Unul din aceştia a ţinut un discurs de defăimare a tot ce însemna Evul Mediu, vorbind despre papi, Inchiziţie, arderi pe rug, etc., ca să arate „înapoierea” creştinismului. (Printre altele făcea şi confuzia între catolicism şi Ortodoxie, cum se mai face şi azi.) Părintele s-a ridicat dintr-o mare de oameni şi l-a mustrat: „Ce ştiţi voi despre Evul Mediu? Evul Mediu a fost teocentric.” „Ce spui, dom’le, despre papă? Nici eu nu sunt de acord cu ei.

Ia gândeşte-te ce a dat Evul Mediu, un Leonardo da Vinci… (Puteau să mă omoare pentru o îndrăzneală ca asta. Se uitau toţi miraţi că nu ştiau cine este cel care îndrăzneşte să ridice glasul în aşa o adunare. Să protestezi însemna să te omoare pe loc. Nu ştiu cum m-am pierdut prin mulţime că nu mi-au făcut nimic. A fost voia lui Dumnezeu!)”

Comuniştii oricum aveau de gând să-i elibereze pe deţinuţii politici, pentru că aşa le avantaja imaginea în afară (şi oricum stăpâneau România, încât nu se mai putea teme de opoziţie serioasă în faţa unui sistem de represiune atât de puternic). Primii care au fost eliberaţi au fost, desigur, cei care fuseseră reeducaţi, care îşi făcuseră autocritica în sensul dorit de comunişti. Crăciun a mai întins curse şi făgăduinţe celor încă verticali, dar raţa succes.

Aşa că la sfârşitul lunii iulie a venit şi eliberarea tuturor deţinuţilor politic de la Aiud.

Cei eliberaţi erau atât de slăbiţi încât arătau ca nişte schelete.
Părintele spunea: „Eram sănătos din punct de vedere organic, dar eram foarte slăbit.” La dispensarul închisorii i-au făcut nişte injecţii de fortificarea corpului, ca să se poată ţine pe picioare.
Ducându-şi crucea până la capăt fără cedare, părintele Arsenie a ieşit de la Aiud chiar pe 1 august, de sărbătoarea scoaterii Sfintei Cruci. Când pleca, senin şi luminat la chip, un gardian i-a spus altui coleg: „Iese sfinţenia pe poartă”.

 

După o perioadă în care s-a mai întremat din slăbiciunea grozavă, a mers la Iaşi să-şi caute mănăstire unde să vieţuiască pe mai departe.

„M-am dus la mitropolitul Moldovei să-mi dea binecuvântare să intru într-o mănăstire. M-a refuzat. Mi-a spus că tocmai atunci s-a dat un decret pentru a scoate călugării din mănăstiri şi de aceea nu putea să mă primească”. Mi-a zis: «Du-te acasă, la mama!» Cum să mă duc acasă?! Eu eram călugăr, preot, trebuia să mă duc la mănăstire. Atunci l-am întrebat şi eu pe mitropolit: Dar dumneavoastră de ce nu vă duceţi la mama acasă? Ruşinat, mi-a spus: «Deocamdată este acest decret». «Mulţumesc pentru acest deocamdată», i-am răspuns şi am plecat la Bucureşti.”

Cât timp stătuse în Moldova, părintele Cleopa, ascuns în pustie, prin pădure de munte, a auzit de el şi vroia să-l vadă, zicând cuvântul Sfântului Apostol Toma: „Nu cred până nu-L văd”.

„Şi atunci, împreună cu doi părinţi, doi ieromonahi, am plecat spre locul unde era prin păduri şi cu greu am ajuns acolo. Eu eram foarte slăbit. Mă îmbolnăvisem de stomac. Am dat de el, ne-am îmbrăţişat cu adevărat, aşa, simţit, şi am băut câte un pahar de vin, spunându-mi el că o să mă facă sănătos, repetând, din marile lui înţelegeri şi Cunoştinţe, cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, comentariul la scrisoarea Sfântului Apostol Pavel către Timotei, partea cu privire la importanţa unui pahar cu vin. Şi aşa l-am scos şi pe el şi l-am adus la mănăstire.”

Apoi părintele a mers la Bucureşti la patriarhul Iustinian pentru a primi loc într-o mănăstire din Arhiepiscopia Bucureştilor.

Deşi la început îi promisese Cernica, la presiunea Securităţii şi Departamentului Cultelor, care erau mână-n mână, patriarhul a renunţat la dorinţa aceasta. întrucât în Ardeal erau parohii neocupate încă din vremea primului război mondial, a fost trimis acolo ca preot paroh, la un sat de munte, Filea de Jos, iar după un an a primit şi Filea de Sus. Oamenii de aici erau foarte săraci, iar uliţele erau pline de noroi când ploua, însă părintele, dăruit total misiunii preoţeşti, a devenit cu timpul foarte iubit de săteni.

Chiar şi securiştii scriau în dosar că este „un foarte apreciat duhovnic” şi „foarte bine văzut de credincioşii” din Filea.

Era un sat de greco- catolici din tată-n fiu, dar părintele i-a adus la dreapta credinţă şi dreapta învăţătură, după cum şi povestea:
„Era un sat cu mulţi catolici, dar nu le-am spus nicio vorbă împotriva catolicismului, mi-am ţinut linia mea ortodoxă. Când am plecat, nu mai era nici un catolic în sat, erau toţi ortodocşi. M-am ocupat mult de tineri. în timpul săptămânii, ei erau plecaţi pe la şcoli, dar când veneau la sfârşitul săptămânii le vorbeam, le povesteam. Şi-acum primesc scrisori de pe-acolo.”?

Însă în continuare părintele a fost urmărit de Securitate tot timpul de treizeci de ani până în 1989, pe la toate mănăstirile unde a vieţuit: Cheia, Căldăruşani, Dintr-un Lemn, Cernica şi Techirghiol.

El însuşi zicea, citându-L pe Victor Hugo (pe Jean Valjean din Mizerabilii): „Ani scăpat de pedeapsă, dar nu am scăpat de condamnare.” Era şi o continuă şicanare, o hărţuire psihologică, ştiindu-se urmărit şi că i se răstălmăcesc spusele în stilul securist. El s-a predat lui Dumnezeu, urmându-şi neabătut nevoinţele şi crucea de călugăr, preot şi duhovnic. Dar spunea mai târziu: „Am suferit şi am trăit intr-o continuă spaimă şi încordare sufletească în toată perioada comunistă.”

De multe ori Securitatea încerca să-l prindă în cuvânt prin informatorii care se întâlneau cu părintele şi apoi dădeau declaraţii la dosar.

Pe când era la mănăstirile Cheia şi, apoi, Dintr-un Lemn, securitatea a încercat să-l defăimeze în faţa autorităţii bisericeşti, trimiţând scrisori anonime şi compromiţătoare, acuzându-l de diverse lucruri. Aceste scrisori şi pâre i-au creat probleme, dar cu timpul acestea s-au atenuat şi s-au lămurit, deoarece era un mare contrast între acuzaţiile aduse şi caracterul duhovnicesc al părintelui.

Pe când vieţuia la Mănăstirea Cernica, prin 1974, a venit la el un tânăr foarte cult şi inteligent, dar şi foarte frământat, venind dintr-o viaţă dezordonată şi atee la ortodoxie, faţă de care mai avea unele îndoieli şi întrebări.

E vorba de tânărul poet Daniel Turcea, despre care părintele Arsenie va spune că i-a făcut cea mai grea spovedanie pe care a ascultat-o în viaţa lui.
„Când a intrat pe uşă fratele Daniel, cu ochii lui atât de luminoşi şi dorind sincer să afle adevărul, l-am îndrăgit pe loc şi mi-am zis: Arsenie, acum să te văd! Băiatul acesta sincer e pus pe întrebări, ce-ai să faci? Vrea să ştie, să nu-l pierzi! Dacă-l convingi, l-ai câştigat! Mi-am zis: Doamne, tu ai zis: «Când veţi fi întrebaţi să nu vă gândiţi la ce veţi răspunde, că-n acel ceas Duhul Sfânt vă va da vouă cuvânt…», aşa că, mi-am făcut cruce şi i-am răspuns.

Tată, mare este puterea Sfintei Cruci. Întrebările veneau ca o avalanşă, în termeni complicaţi şi grei, trebuia să fii avizat ca să-i înţelegi, dar şi răspunsurile au fost pe măsură.

În puşcărie am spovedit savanţi de tot felul, dar cea mai grea spovedanie din viaţa mea a fost cea a fratelui Daniel. Când a-nceput să se spovedească, nu-L mai puteam opri din plâns, ca să înţeleg ce-mi spune, că se îneca în sughiţuri; dar, cu mila Bunului Dumnezeu, l-am înţeles perfect. Când l-am dezlegat, n-am văzut om mai fericit!” I-a mai spus lui Daniel că şi pentru rugăciunile mamei lor a venit el la credinţă.
Ultimul său sălaş duhovnicesc a fost la Techirghiol, unde a stat din 1976, când a fost numit ca duhovnic pentru maicile din acest schit, până în 2011, când a trecut Domnul.

Aici a dat la iveală bogatele roade crescute într- însul în anii de jertfe, suferinţe şi nevoinţe, ducându-şi smerit şi jertfelnic osteneala de îndrumător al sufletelor, ajungând cunoscut în toată ţara şi dincolo de ea.

Într-o scrisoare către o fiică duhovnicească, trimisă în Postul Mare, scria:
„Nu de postire vreau să-ţi spun, ci de atâtea rugăciuni şi slujiri tari şi cu glas evlavios şi mare: Doamne şi Stăpânul vieţii mele…, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Evangheliile cele mai însângerate, etc… Sigur că slujbele aduc cu ele Harul harurilor şi sunt atâtea înţelesuri şi semnificaţii adânci şi totuşi neînţelese, şi simţi că pluteşti peste răutăţi şi meschinării care te pândesc, şi nu e puţin lucru să rămâi omul iubirii, omul lui Dumnezeu şi să te culci liniştit cu Doamne şi Stăpânul vieţii mele…

Ceea ce va fi mai greu este că trebuie să stau pironit ceasuri în şir, zile întregi şi să ascult şi să înţeleg durerile, şi să dezleg cu micuţa mea inimă şi cu micuţa mea mână, să eliberez pe toţi, cu mila lui Dumnezeu.

Şi, cu îndrăzneală, mereu, către Maica Domnului.”

Ochii prin care vedeam cerul

Alte articole aici.

Post-ul Viaţa părintelui Arsenie Papacioc – VI apare prima dată în Jurnal Spiritual.

Source: Jurnal Spiritual

315 total views, 7 views today

Facebook Comments