Viaţa părintelui Arsenie Papacioc – II.

În vara lui 1940 a mers în oraşul Zărneşti, aproape de Braşov, unde s-a angajat ca secretar al unui avocat. în acel an, datorită Dictatului de la Viena, România a fost nevoită să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei.

Ungurii ieşiseră pe străzi şi cântau.

„Când am văzut aşa, am chemat şi eu toţi românii şi le-am vorbit o jumătate de zi şi le-a plăcut mult. După aceea m-au făcut primar.” Contracandidatul la alegeri era fiul lui Brătianu. La 26 de ani, Anghel era cel mai tânăr primar din România. Şi şi-a dus slujirea cu fermitate, cu dreptate, milă şi dragoste de ţară.
În luna ianuarie a anului 1941 a avut loc aşa-zisa „rebeliune legionară”. Din ordinul prefectului Traian Trifan, Anghel Papacioc, primar la Zărneşti, a plecat spre Braşov cu un grup de legionari pentru a face „o manifestaţie de simpatie pentru d-l general Antonescu şi pentru Horia Sima”, cum avea să declare mai târziu într-un interogatoriu. După un scurt periplu legionarii au fost arestaţi de armată.

Anghel a reuşit să ajungă la generalul Dragalina (nepotul generalului faimos cu acelaşi nume) de la care a obţinut un mandat de eliberare a oamenilor săi.

Legionarilor eliberaţi şi aduşi cu bine acasă, la Zărneşti, le-a spus: „V-am adus cu bine înapoi; sunteţi liberi şi sănătoşi. De-acum faceţi ce vreţi.” Şi mai spunea părintele: „Eu şi oamenii mei nu am tras nici un glonţ, tot armamentul şi muniţia le-am predat intacte. Câte primiserăm, atâtea am înapoiat.”
Deşi documentele de arhivă arată că în Zărneşti nu s-a tras nici un foc de armă şi nu a fost dezarmat nici un cadru militar, iar la Braşov primarul Papacioc nu a fost în nici un incident armat, totuşi autorităţile au emis un mandat de arestare pentru el, acuzându-l de „răzvrătire”.

S-a predat de bunăvoie şi a fost condamnat la 6 ani închisoare corecţională. Apoi, în luna august a fost eliberat în urma cererii de a merge pe front, potrivit unei legi privind suspendarea executării pedepsei pentru militarii activi sau concentraţi la data încarcerării.

După eliberare a mers la Regimentul 40 Infanterie pentru a fi trimis pe front:
„Centrul de plasare a soldaţilor era la Feteşti. Mi s-a stabilit batalionul 40 cu care trebuia să plec la Odesa. Am plecat şi, până să ajung eu, batalionul a intrat în luptă şi toţi au fost decimaţi. Mi s-a stabilit alt batalion, tot la Odesa. Iar am plecat şi, până să ajung eu, batalionul a intrat în luptă şi iar au fost omorâţi toţi. M-am întors atunci la Feteşti. Colonelul care se ocupa de aceste repartizări a zis: «Pe omul acesta îl apără Dumnezeu ca să nu moară!» Şi aşa m-au lăsat la vatră. (Eu voiam să merg la mănăstire şi de aceea mă proteja Dumnezeu.)”

Fiind lăsat la vatră, a pornit spre Zărneşti, unde a aflat că autorităţile vor să-l aresteze, deoarece în graba lor de a trimite pe legionari pe front au eliberat şi pe unii care nu întruneau condiţiile prescrise de lege.

Acum se străduiau să-i găsească pe cei liberaţi şi să-i închidă din nou. Anghel atunci a plecat în munţi. A stat întâi la o cabană, pe muntele Piatra Craiului, apoi, dornic de viaţa pustnicească, a rămas în acei munţi 2 luni de iarnă grea alături de un pustnic de 54 de ani, întors de la Ierusalim.
În februarie 1942, un cunoscut întâlnit întâmplător în Braşov, legionar, îi propune să fugă în Germania prin graniţa de la Timişoara. în acest oraş a stat până în iulie 1942, iar încercarea de a trece graniţa a eşuat.

„Voiam să fug în Germania. Reuşisem să trimit pe mulţi acolo dar, în momentul când să plec şi eu, locotenentul cu care aranjasem a avut un control.

Venise un colonel care era şeful lui şi nu a avut ce să mai facă, a trebuit să mă dea de gol. A fost voia lui Dumnezeu! Au vrut să mă omoare, şi eu atunci, am zis că trebuie să mă operez de apendicită. Apendicita mea nu era într-o fază acută, aveam eu nişte dureri, dar nu era de operaţie. Am zis aşa ca să scap de moarte. M-au dus la spital şi m-a operat un chirurg celebru care avea următoarea metodă: după operaţie toţi pacienţii trebuiau să meargă pe jos la saloanele lor, iar salonul meu era la etaj.”

După refacere, a fost procesul la Braşov cu verdictul de 6 ani închisoare.

Împreună cu alţi deţinuţi a fost dus pentru început intr-un lagăr de muncă de la Vaslui.
Ca deţinut în drum spre lagărul de la Vaslui a avut ce-şi aminti: „Aveam lanţuri cu nit, nu cu lacăt. Când mi-a venit şi mie rândul să-mi pună lanţuri, n-a putut. Prima oară n- a putut să pună nitul, a doua oară s-a rupt o za de la lanţ, a treia oară s-a rupt coada de la ciocanul cu care bătea niturile. Când a văzut aşa, cel care-mi bătea niturile a zis supărat că mie nu-mi mai pune lanţuri. Eu l-am rugat să mi le pună fiindcă altfel ne omoară pe amândoi. Cât timp m-am rugat în gând, n-a putut să-mi pună lanţurile, dar când am văzut că s-a supărat că nu poate să mi le pună, nu m-am mai rugat şi atunci a reuşit să-mi prindă lanţurile…”

Dumnezeu i-a purtat de grijă în clipele cele mai grele.

„Ne-au luat cu trenul şi ne-au dus la Vaslui la muncă forţată. După ce am coborât în gară, câţiva ne-am dus după apă, eu m-am răzleţit mai mult. Între timp a venit un camion şi i-a îmbarcat pe deţinuţi, ducându-i în partea cealaltă a oraşului, unde era lagărul de muncă. Eu m-am trezit singur în gară, cu lanţurile pe mâini şi pe picioare. Am tras o spaimă cumplită fiindcă mi-era teamă să nu fiu acuzat de tentativă de evadare. Niciodată nu m-am speriat de libertate ca atunci. Am ieşit repede din gară şi am luat- o direct pe centrul şoselei care traversa oraşul, în văzul tuturora, purtându-mi lanţurile cât mai la vedere, ca să nu fiu întâlnit ascuns printre oameni şi să fiu acuzat că am vrut să scap.

Lumea se mira şi-şi facea cruce, dar eu îmi vedeam de drum.

De-atunci îmi aduc aminte de Vaslui ca de cel mai lung oraş din ţară, cu o singură stradă interminabilă, la capătul căreia am ajuns după un marş forţat şi drept, iar colegii când m-au văzut săltau de bucurie că n-am fost împuşcat. Mă iubeau mult, şi, de bucurie că m-au recuperat, m-au ţinut pe braţe ca să-mi taie fierarul niturile de la lanţuri.”

A urmat Aiudul. Avea atunci 28 de ani. În total, adunând perioadele de temniţă din viaţa sa, va sta închis 14 ani.

În puţini ani s-a terminat războiul şi a început regimul comunist, regim de ocupaţie, care a sfărâmat partidele politice, pe toţi posibilii opozanţi, cum şi libertăţile individuale.
În detenţie, deţinuţii politic s-au împărţit între ei pe trei grupuri, potrivit cu orientarea mistică sau politică a fiecăruia. Un grup punea accentul pe activitatea politică şi căuta soluţia în acest sens. Un al doilea grup era al celor dispuşi la compromisuri cu noua putere pentru a ieşi din temniţă, iar al treilea grup, cel mai mic, era numit „al misticilor”, adică al celor ce şi-au asumat crucea închisorii, înţelegeau sensul creştin al suferinţei, ştiau că pentru păcatele lor şi ale poporului sunt acolo, şi că se cuvenea să trăiască în rugăciune, căinţă şi fapte bune.

În acest grup, din care făceau parte şi Traian Trifan, Marian Trifan şi Virgil Maxim, Anghel a fost foarte activ, ca autoritate morală şi duhovnicească.

Din dosarele securităţii se poate vedea că Anghel renunţase la activitatea politică încă de prin anii ’42-’44, înainte de regimul comunist. Era de părere ca Mişcarea Legionară să nu mai fie suprapusă peste învăţătura creştină. Erau însă destui care contraziceau această orientare. Dar aceştia care îndemnau la activitate politică „duceau pe legionari la suferinţă şi nimicire. De cei care erau cu mine, nimeni nu s-a legat şi nu le-a făcut nimic, pentru că noi de fapt ne ocupam mereu de problema spirituală şi asta nu interesa administraţia puşcăriei”, după cum povestea părintele.

Pentru grupul „misticilor”, în care Anghel era fruntaş, centrul preocupărilor era rugăciunea autentică, trăită, ei înşişi purtându-se ca-ntr-o comunitate monahală.

Virgil Maxim, care i-a fost alături în acele zile, ca un ucenic, mărturiseşte: „Anghel Papacioc era de o râvnă rar întâlnită pentru câştigarea stadiilor de viaţă virtuoasă, pură, sfântă, şi un fervent animator pentru rugăciunea isihastă.”
În perioada de tranziţie după 23 august 1944, regimul închisorii s-a mai îmblânzit, încât deţinuţii erau lăsaţi să lucreze în atelierele închisorii şi să muncească fiecare ce ştia.

Anghel a început să sculpteze, căci asta îi era pregătirea.

Printre lucrările executate de el atunci, cel mai frumos migălit şi bogat împodobit era chivotul care închipuia biserica de la Curtea de Argeş, vestită capodoperă şi ctitorie a lui Neagoe Basarab. Unui avocat in vizită la Aiud şi care dorea să cumpere chivotul, Anghel i-a răspuns că este destinat Mănăstirii de la Vladimireşti. Până la urmă au reuşit să rezolve şi problema transportului chivotului până la Vladimireşti. Mai întâi, un camarad ce se elibera l-a dus la Bucureşti. Acolo a fost şi fotografiat, iar după ce a fost văzut de sculptorul Ion Jalea (fost coleg cu Anghel la Şcoala de Arte şi Meserii), acesta a exclamat: „Dacă Anghel nu ar fi fost închis, ne-ar fi întrecut pe toţi.”

Pe 8 septembrie 1946 Anghel Papacioc a fost eliberat din închisoare.

Mama sa murise între timp, deşi el apucase să-i spună de hotărârea sa de a se face călugăr. „Am avut o mamă foarte bună, însă când a auzit că plec la mănăstire nu prea a fost de acord. Nu ştia ea, săraca! Sunt foarte bucuros că m-am făcut călugăr. N-am greşit, chiar dacă am supărat pe mămica. I-am spus: mămică, trebuie să vină toţi aici!”
Iar perioada de închisoare i-a întărit hotărârea de a pleca la mănăstire.

O piedică în drumul alegerii lui părea să fie dificila situaţie momentană a familiei.

Aceasta punea probleme unui creştin responsabil care-şi iubea familia (de pildă, părintele Paisie Aghioritul a amânat să plece la mănăstire câţiva ani ca să-şi căpătuiască surorile prin munca sa, ca să aibă şi ele ceva zestre). Însă, a cumpănit hotărârea pentru Hristos şi dreapta socoteală:
„Când să plec la mănăstire aveam o situaţie familială mai grea. Doi dintre fraţii mei muriseră, copiii lor erau toţi mici, fiecare cu nevoile lor, eram singurul mai apropiat şi mă simţeam responsabil de creşterea lor, de educaţia lor.

Însă voiam să merg la mănăstire, să mă fac călugăr.

M-am gândit: şi peste cincisprezece ani tot mici vor fi, dar în cincisprezece ani se pot întâmpla multe. Şi nu m-am lăsat!”
Fiind respins de stareţ la Mănăstirea Frăsinei (pe motiv că este „niţel mai învăţat” şi nu poate fi „pus la boi”), s-a îndreptat spre Cozia, unde s-a dăruit Maicii Domnului şi ascultării necondiţionate.

Ochii prin care vedeam cerul

Alte articole aici.

Post-ul Viaţa părintelui Arsenie Papacioc – II apare prima dată în Jurnal Spiritual.

Source: Jurnal Spiritual

95 total views, 7 views today

Facebook Comments