Întâmpinarea morţii

Multe lucruri vrem să le aflăm şi să le înţelegem, dar mai ales vremea când va veni sfârşitul lumii. Apostolul Pavel, pentru a potoli această nepotrivită preocupare a noastră, scrie într-o epistolă de-a lui: „Iar despre ani şi despre vremi, fraţilor, nu aveţi nevoie să vă scriem noi, căci voi înşivă ştiţi bine că precum un fur noaptea, aşa vine ziua Domnului ” (I Tesaloniceni 5, 1-2).

Adică ce vom câştiga dacă ştim când va fi a doua venire a Domnului?

Spuneţi-mi. Să ne închipuim că va veni după douăzeci de ani, sau după treizeci, sau după o sută. Ce însemnătate poate avea asta pentru noi? Nu cumva pentru fiecare dintre noi sfârşitul nu vine odată cu moartea lui? Aşadar de ce-ţi faci dureri de cap şi te chinui să afli despre sfârşitul lumii? Din păcate, însă, aşa cum se întâmplă şi în multe alte împrejurări, când suntem nepăsători faţă de lucrurile care ne privesc direct şi ne îndeletnicim cu treburile altora, nesocotind problemele noastre şi îngrijindu-ne de cele străine, la fel şi în cazul acesta; în loc ca fiecare să se intereseze de sfârşitul lui, vrem să aflăm în de-amănunt cum şi când va veni sfârşitul obştesc al tuturor?

Dacă vreţi să aflaţi de ce este necunoscut fiecăruia dintre noi sfârşitul vieţii sale şi de ce moartea vine pe neaşteptate, ca un fur noaptea, vă voi spune, considerând că e drept să se întâmple aşa.

Aşadar dacă fiecare dintre noi şi-ar cunoaşte clipa morţii, nimeni nu s-ar îngriji să săvârşească fapte virtuoase cât trăieşte, ci cunoscând care va fi ultima zi din viaţa sa, după ce mai

Întâi va face nenumărate rele, s-ar pocăi cu puţin înainte de a închide ochii şi ar pleca spre viaţa de dincolo izbăvit de păcatele lui. Dacă acum, când frica şi necunoaşterea ceasului morţii ne cutremură sufletele, după ce ne petrecem întreaga viaţă în păcat, cei mai mulţi dintre noi abia în ultimele clipe ne hotărâm să ne pocăim, desigur dacă mai apucăm, care dintre noi s-ar mai îngriji de lucrarea virtuţii, dacă am şti cu precizie când vom muri? N-am şovăi să săvârşim tot felul de lucruri până în ziua aceea. Ne-am răzbuna pe duşmani, am ucide pe cine vrem, ne-am satisface patimile sălbatice ale sufletului pe spinarea semenilor noştri, şi după aceea, înainte de a muri… ne-am pocăi!

În afară de asta, nici fapte de jertfire de sine adevărate n-ar exista, nici oamenii cu suflet viteaz n-ar avea vreun merit, deoarece, când ar înfrunta cu curaj şi neînfricare diferitele primejdii, şi-ar îndreptăţi curajul prin încredinţarea că nu le-a sosit ceasul morţii.

Încă şi cei mai laşi s-ar arunca fără şovăială în foc, ştiind că nu sunt în primejdie de a păţi ceva rău. Căci cel care ştie că-şi poate pierde viaţa într-o primejdie şi cu toate acestea nu şovăie să se expună acestei primejdii, îşi dovedeşte fără putinţă de îndoială vitejia şi jertfirea de sine.

Cel ce are cu adevărat cugetul înţelept şi este călăuzit de nădejdea bunătăţilor viitoare, nici moartea n-o consideră moarte. Adică dreptul, care umblă pe calea lui Dumnezeu şi în fiecare zi aşteaptă să intre în împărăţia Lui, nu se tulbură, nu se cutremură, nu se necăjeşte atunci când se află faţă în faţă cu moartea, adică, de pildă, când îi moare vreo rudă sau vreun prieten. Căci ştie că moartea, pentru cei care au trăit în virtute pe pământ, nu este decât trecerea într-o viaţă mai bună, călătorie într-un ţinut mai frumos, cale ce duce la încununare.

De aceea în faţa cetăţilor şi a satelor sunt cimitire şi morminte, pentru a ne aduce mereu aminte că omul este muritor.

Astfel, când intrăm într-o cetate mare şi bogată sau într-un sat frumos şi pitoresc, înainte de a vedea frumuseţile şi priveliştile lor, vedem sfârşitul şi finalul oricărei frumuseţi, oricărei bogăţii, oricărei slave.

Iarăşi, când un bărbat şi o femeie se căsătoresc, deseori semnează o înţelegere, prin care stabilesc dinainte soarta averii lor în cazul morţii unuia sau a altuia dintre ei: „Dacă soţul moare înaintea soţiei se face asta”. „Dacă soţia moare înaintea soţului se va face asta şi asta”. Nici nu s-au cunoscut bine, nici nu şi-au început bine viaţa, şi se gândesc la moarte. De multe ori, fireşte, înţelegerea spune şi ce se va întâmpla dacă va muri copilul pe care-l vor naşte: „Dacă copilul care se va naşte va muri, se va face asta şi asta”. Nici n-a apărut urmaşul şi moartea i s-a şi hotărât!

Ce vreau să spun cu toate astea?

Că, mergând la notar pentru alcătuirea unei înţelegeri, fiecare ştie că moartea îl va vizita la un moment dat pe el sau pe vreun membru al familiei sale. Consideră acest lucru absolut firesc şi inevitabil. Însă când vine moartea a uitat ce-a scris şi spune altele. „Trebuia să mi se întâmple mie un asemenea lucru?” strigă cu suspine şi jale bărbatul care a rămas văduv. „Aşteptam eu să mi se întâmple o asemenea nenorocire şi să-mi pierd soţia?”. Ce spui, omule? Când erai, sau credeai că eşti, departe de moarte, ştiai bine legile firii; acum că ai păţit necazul, le-ai uitat? Poate că Dumnezeu ţi-a luat soţia pentru că vrea să te conducă la înfrânare, pentru că te consideră în stare de nevoinţe mai mari, de o viaţă duhovnicească mai înaltă, şi de aceea te-a eliberat de legătura căsniciei.

Şi tu, femeie care ţi-ai pierdut bărbatul, de ce plângi?

Nu cumva pentru că ţi-ai pierdut ocrotitorul şi ai rămas singură pe lume? Niciodată să nu spui aşa ceva. Căci nu L-ai pierdut pe Dumnezeu, Care este ocrotitorul nostru, al tuturor. De vreme ce-L ai ca ajutor pe Dumnezeu, n-ai nevoie de nimeni altul. Nu cumva atunci când soţul tău trăia nu tot Dumnezeu era Cel care vi le dădea pe toate? Aşa să te gândeşti, şi să spui precum David: „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este ocrotitorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?” (Psalmi 26, 1). De-acum Acesta, „Părinte al orfanilor şi judecător al văduvelor” (Psalmi 67, 5), îţi va purta de grijă mai mult decât ţi-a purtat mai înainte.

Vezi cum o rudă de-a ta a plecat din această lume?

Nu te înspăimânta, nu jeli, nu-ţi zdrobi inima. Adună-ţi mintea, cercetează-ţi conştiinţa şi gândeşte-te că peste puţină vreme te va aştepta şi pe tine acelaşi sfârşit.

„Dar mortul”, îmi vei spune, „putrezeşte, se face ţărână”. Tocmai de aceea trebuie să te bucuri mai mult. Când cineva vrea să rezidească o casă, care s-a învechit şi e gata să se prăbuşească, după ce mai întâi îi scoate afară pe cei ce locuiesc într-însa, o dărâmă din temelii şi construieşte alta mai bună. Şi când se întâmplă asta, locuitorii ei nu se întristează pentru că au ieşit din casa veche, ci sunt mai mulţumiţi. Nu-i interesează, vezi bine, dărâmarea până la temelii, pe care o văd cu ochii lor, întrucât se gândesc la noua şi frumoasa clădire care se va rezidi, deşi încă n-o văd.

La fel face şi Dumnezeu. Când vine vremea ca trupul nostru să fie nimicit mai întâi scoate sufletul, care locuieşte într-însul, ca şi cum l-ar scoate dintr-o casă veche şi gata să se prăbuşească, pentru a-l aşeza iarăşi cu slavă şi mai mare în casa nouă, care se va clădi.

Şi Adam, când a fost creat, n-a văzut că a fost plăsmuit din lut. Adică Dumnezeu n-a plăsmuit mai întâi sufletul, ca să nu vadă cum a fost făcut trupul. De aceea sufletul nu cunoştea slăbiciunea trupului. Însă când va fi învierea de obşte, atunci sufletul se va afla într-un nou trup, nestricăcios, şi nu în vechiul lui veşmânt de lut.

Mortul, deşi nu se vede pe el, îi vede însă pe cei care au murit mai înainte cum devin ţărână, şi învaţă multe. Ia priveşte cât de tăcuţi şi reţinuţi sunt în faţa morţilor chiar şi cei mai mândri, chiar şi cei mai făloşi oameni! Se aude cuvântul „moarte” şi inima tuturor este zdrobită de frică. Şi filozofăm în jurul mormintelor şi cugetăm unde o să ajungem şi pălăvrăgim despre zădărnicia celor lumeşti, dar îndată ce ne depărtăm, uităm de neputinţa noastră.

Iată, de exemplu, când cineva se află la înmormântarea unui prieten de-al lui, se întoarce spre cel de lângă el şi-i spune cuvinte ca acestea: „Adevărat, cât de neputincioşi suntem! Cât de neînsemnată este viaţa noastră! Ce ni se întâmplă, oare, după moarte? Aşa trebuie să ne gândim şi să nu vorbim de rău, să nu nedreptăţim, să nu ţinem minte răul…”.

Pare că vorbeşte cu atâta sinceritate, încât, în vreme ce îl asculţi, nu te îndoieşti că, chiar din clipa aceea, se va lepăda cu desăvârşire de răutatea lui şi va începe să trăiască în virtute. Dar vai, după înmormântare va uita şi de teama, şi de vorbele lui, şi va continua să trăiască în păcat, la fel ca înainte.

Să ne întoarcem însă la tema noastră. Spune-mi, din ce motiv îl plângi cu atâta durere pe cel care a murit? Pentru că era rău? Atunci nu numai că nu trebuie să plângi, ci să-I şi mulţumeşti lui Dumnezeu, Care a oprit răutatea lui. Nu cumva, dimpotrivă, a fost bun? Şi în cazul acesta trebuie să te bucuri, pentru că a murit „ca nu cumva răutatea să-i strâmbe înţelepciunea, ca nu cumva înşelarea să-i amăgească sufletul” (Înţelepciunea lui Solomon 4, 11).

Nu cumva era tânăr? Chiar şi pentru aceasta să-I mulţumeşti lui Dumnezeu şi să-L slăveşti, fiindcă l-a luat lângă Dânsul.

Aşa cum pe cei care merg să primească vreun rang, îi conducem cu bucurie şi mulţumire, la fel trebuie să ne luăm rămas bun şi de la cei care pleacă din viaţa aceasta, pentru că se duc aproape de Dumnezeu, unde vor primi mare cinstire şi fericire.

Nu spun, desigur, că nu trebuie să ne pară rău pentru despărţirea de persoanele dragi nouă, care mor, dar să nu ne întristăm mai mult decât trebuie. Căci ne vom mângâia destul dacă ne gândim că omul pe care l-am pierdut era muritor, ca noi toţi. Dacă ne revoltăm nu arătăm altceva decât faptul că cerem lucruri care nu se potrivesc cu firea omenească. Te-ai născut om, prin urmare muritor.

De ce suferi pentru ceva atât de firesc, cum este moartea?

Nu cumva regreţi fiindcă pentru a trăi trebuie să mănânci? Nu cumva ai vrea să trăieşti fără hrană? Atunci de ce-ţi doreşti să nu mori? Pe cât de firesc este să mănânci, aşa şi să mori. De vreme ce eşti muritor, nu cere să devii nemuritor; căci acest lucru a fost stabilit o dată pentru totdeauna. Să nu ne asemănăm tâlharilor, care vor să-şi însuşească lucruri care aparţin altora. Astfel, când Dumnezeu ia de la noi bani sau cinstiri sau slavă, şi chiar trupul sau sufletul, le ia pe cele ce-I aparţin. Şi chiar şi pe copilul tău dacă l-ar lua, de fapt nu-l ia pe copilul tău, ci o făptura de-a Lui.

Aşadar dacă noi nu aparţinem nouă înşine, cum ne vor aparţine nouă cele ce aparţin Aceluia?

Dacă sufletul tău nu este al tău, cum sunt ai tăi banii pe care-i ai? Şi dacă nu sunt ai tăi, cum cheltuieşti fără rost sau fără cuviinţă ceea ce aparţine altuia? Nu zice: „Cheltuiesc banii mei, din banii mei mă distrez”; căci cheltuieşti şi te distrezi din cele străine. Şi le numesc străine, pentru că Dumnezeu le consideră ale Lui pe cele care ţi le-a dat, dacă nu le împarţi cu cei săraci. Doar atunci cele străine devin ale tale. Dacă le cheltuieşti pentru tine, atunci cele ale tale devin străine.

Nu vezi că trupurile noastre sunt slujite de mâini?

Nu vezi că mâncarea este mestecată de gură, înainte de a merge în stomac? Nu cumva stomacul spune: „De vreme ce am primit mâncarea, sunt îndreptăţit să le primesc pe toate?” Ochii, iarăşi, nu cumva pentru că primesc lumina, o ţin numai pentru ei şi n-o pun la dispoziţia întregului corp? Sau nu cumva picioarele, întrucât păşesc singure, se cară numai pe ele şi nu corpul întreg? Dar şi meşterii, dacă nici unul n-ar vrea să dea şi altora din folosul meşteşugului lor, nu-i va vătăma doar pe aceia, ci şi pe ei. Chiar şi săracii, dacă ar fi atât de răi cum sunteţi voi, bogaţii, care nu vă gândiţi la altceva decât la cum să vă măriţi câştigurile, şi n-ar da din puţinul lor prisos celor mai săraci şi mai nevoiaşi ca ei, v-ar arunca degrabă şi pe voi în sărăcie.

„Dar l-am pierdut pe scumpul meu copil”, va spune poate cineva, „în care mi-am pus atâta nădejde”. Şi ce vrei să spui prin asta?

Mulţumeşte-I lui Dumnezeu, Care ţi-a luat copilul, şi atunci nu vei fi mai prejos de Avraam, care l-a dus pe fiul său Isaac ca să-l jertfească, după porunca dumnezeiască. Aşa cum acela I l-a oferit lui Dumnezeu fără murmur pe nepreţuitul său fiu, aşa să-l oferi şi tu, şi nu vei lua răsplată mai mică. Nu plânge, nu suspina, nu cârti. Spune ce a spus şi fericitul Iov, când şi-a pierdut toţi copiii: „Domnul a dat, Domnul a luat; cum I-a plăcut Domnului, aşa s-a făcut; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21). Aşa a zis şi către femeia lui, prin aceste cuvinte care ne stârnesc admiraţia: „Dacă noi am primit din mâna Domnului pe cele bune, nu le vom primi şi pe cele rele?” (Iov 2, 10). Aşa să gândeşti şi tu, de vreme ce copilul tău n-a căzut în mâinile vrăjmaşului şi uneltitorului, ci s-a dus aproape de Dumnezeu, Care-i poartă de grijă mai mult ca tine şi Care cunoaşte interesul lui mai bine ca tine. Priveşte câţi copii care trăiesc acum au făcut din viaţa părinţilor lor un martiriu.

„Pe copiii buni nu-i vezi?”, mă vei întreba. Şi-ţi răspund. Îi văd şi pe ei, însă starea în care se află copilul tău este mai sigură decât a lor.

Poate că acum sunt bine, însă sfârşitul lor este necunoscut. Ţie nu-ţi mai e teamă pentru copilul tău, ca nu cumva să păţească ceva sau nu cumva s-o ia pe un drum greşit. De aceea, îţi spun din nou, nu mai jeli. Să-L slăveşti doar pe Domnul, cum a făcut Iov.

„Şi cum să nu plâng”, vei spune, „nu vezi că nu mai sunt tată?” Ce cuvinte sunt acestea? Nu cumva ţi-ai pierdut copilul? Nu l-ai pierdut, ci poate că acum a devenit şi mai sigur al tău. N-ai încetat să fii tată. Acum eşti ceva mai mult – nu mai eşti tatăl unui copil muritor, ci al unei fiinţe nemuritoare! Să nu crezi că ţi-ai pierdut cu adevărat copilul pentru că nu mai este lângă tine. Aşa cum ar fi continuat să fie copilul tău dacă ar fi plecat într-o ţară îndepărtată, la fel şi acum, când a plecat spre cer. Văzând aşadar ochii lui închişi, gura amuţită şi trupul nemişcat, nu te gândi: „Gura aceasta nu va mai vorbi, ochii aceştia nu vor mai vedea, picioarele acestea nu vor mai umbla”.

Ci să te gândeşti: „Această gură va rosti cuvinte mai înţelepte, aceşti ochi vor vedea lucruri mai frumoase, aceste picioare vor umbla prin ceruri, acest trup va învia nestricăcios şi-l voi lua înapoi pe copilul meu mai strălucitor de cum a fost”.

„Dar nu ştiu unde s-a dus”, poate că-mi vei spune. Cum nu ştii? Fie că a trăit făcându-se plăcut lui Dumnezeu, fie că nu, este ştiut unde va merge. „Tocmai de aceea plâng”, îmi vei explica, „pentru că a plecat împovărat de păcate”. Dar şi dacă n-ar fi avut păcate, nu cumva n-ai fi plâns şi n-ai fi jelit? Acum te vaiţi către Dumnezeu şi-I spui: „De ce l-ai luat pe copilul meu plin de păcate?”. Atunci i-ai fi spus: „De ce ai luat un copil atât de bun?”. În ambele cazuri, însă, trebuie să te bucuri. Dacă copilul era păcătos, să te bucuri că a încetat să mai păcătuiască şi n-a adăugat o mai mare povară de răutate în sufletul său.

De vreme ce n-ai putut să-l ajuţi cât trăia, pentru că n-a ascultat de poveţele tale, acum îl poţi ajuta; nu cu lacrimi şi jale, ci cu rugăciuni şi milostenii şi prescuri.

Acestea au fost stabilite de Sfinţii Apostoli nu întâmplător, ci cu iluminarea Sfântului Duh. Preotul, în faţa sfântului jertfelnic, când săvârşeşte înfricoşătoarele Taine ale lui Hristos, îi pomeneşte nu numai pe cei vii, ci şi pe cei morţi, aşa încât sufletele lor se uşurează. Şi când noi aducem pentru ei prescuri la biserică sau dăm milostenie săracilor, le oferim o mângâiere, oricât de păcătoşi ar fi fost. Dacă, iarăşi, copilul tău a fost bun şi virtuos, cu atât mai mult nu trebuie să-ţi pară rău. Căci, aşa cum soarele curat şi strălucitor urcă pe cer, la fel şi sufletul curat care părăseşte trupul urcă în strălucire, însoţit de îngeri, la împărăţia lui Dumnezeu.

Nu e rău, aşadar, ca cineva să moară. Atunci de ce ne temem de moarte? Pentru că nu ne-a cuprins iubirea împărăţiei cereşti, pentru că nu ne-a înflăcărat dorul bunătăţilor viitoare.

Dacă se întâmpla aşa, am fi nesocotit toate bunătăţile pământului. Cel ce se teme mereu de iad nu se va teme niciodată de moarte. Să nu aveţi deci cugetele unui prunc, ci lipsa de răutate a lui. Pruncii se tem de măştile urâte dar neprimejdioase, însă nu se tem de primejdiosul foc. Astfel, dacă cineva îi ţine aproape de o făclie aprinsă, fără să se gândească, ating flacăra cu mâna şi se ard.

Vreţi să vă spun şi o altă cauză pentru care ne temem de moarte? Pentru că nu trăim o viaţă virtuoasă şi nu avem conştiinţa curată.

Altfel moartea nu ne-ar înspăimânta. Dovedeşte-mi că voi moşteni împărăţia cerurilor şi înjunghie-mă chiar acum. Şi-ţi voi fi recunoscător pentru că m-ai înjunghiat, de vreme ce mă vei trimite atât de repede să mă înfrupt din bunătăţile acelea. „Dar mi-e frică să nu mor pe nedrept”, îmi vei spune. Aşadar voiai să mori pe dreptate? Dar cine este atât de nechibzuit încât, pe când poate să moară pe nedrept, preferă să moară pe dreptate? Dacă trebuie să ne temem de moarte, atunci să ne temem de moartea care vine cu îndreptăţire.

Cel ce moare pe nedrept, se aseamănă sfinţilor.

Căci cei mai mulţi dintre cei care s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu au fost omorâţi pe nedrept. Şi primul a fost Abel. N-a fost ucis pentru că de vină a fost Cain, ci pentru că Dumnezeu l-a cinstit. Şi Dumnezeu a îngăduit să se săvârşească această crimă pentru că-l iubea pe Abel sau pentru că-l ura? Desigur pentru că-l iubea şi voia să-i ofere o cunună mai strălucitoare, datorită morţii sale nedrepte.

Vezi că nu trebuie să-ţi fie teamă că mori pe nedrept, ci că mori încărcat de păcate? Abel a murit pe nedrept, dar Cain şi-a petrecut tot restul vieţii având asupra sa blestemul lui Dumnezeu, suspinând şi tremurând neîncetat. Care din cei doi a fost mai fericit? Cel ce a încetat să trăiască, deşi trăia în virtute, sau cel care a continuat să trăiască în păcat?

Să nu-i plângem, aşadar, fără discernământ pe cei care mor, ci pe cei care mor împovăraţi de păcate.

Aceştia au nevoie de lacrimi şi de jale. Căci ce nădejde mai au, de vreme ce nu mai e posibil să se cureţe de păcatele lor? Cât se mai aflau în viaţa pământească, exista nădejde să se pocăiască. Acolo unde s-au dus, însă, nu câştigă nimeni nimic prin pocăinţă. Să-i plângem, da, însă nu într-un fel isteric şi necuvios, nu trăgându-ne de păr, nu sfâşiindu-ne faţa, nu urlând şi ţipând, ci cu cumpătare, lăsând lacrimile să ne curgă liniştite din ochi. Asta ne foloseşte şi nouă. Căci plângându-l în felul acesta pe mort, ne vom strădui mult mai mult să nu cădem şi noi în păcate asemănătoare. Prin tragerea de păr şi prin ţipete mintea ni se întunecă, pe când prin plânsetul liniştit ea îşi păstrează limpezimea şi poate cugeta cu folos despre moarte.

În felul acesta să cugeţi nu numai atunci când moare vreo cunoştinţă de-a ta, ci şi când vezi un mort necunoscut fiind condus în procesiune pe drumuri la ultimul lui lăcaş, însoţit de copiii săi orfani, de soţia rămasă văduvă, de rudele şi prietenii lui, toţi plânşi şi cu inimile zdrobite.

Să te gândeşti atunci că viaţa şi lucrurile lumii acesteia n-au nici o valoare şi nu se deosebesc de umbre şi de vise.

Priveşte câte castele şi palate ale regilor, domnitorilor şi căpeteniilor au ajuns pustii! Gândeşte-te câtă putere şi câtă bogăţie aveau ei odată! Acum şi numele li s-au uitat. Scriptura spune: „Mulţi tirani au fost culcaţi la pământ, iar cel la care nu se gândea nimeni a purtat coroana ” (Înţelepciunea lui Sirah, 11, 5).

Nu-ţi sunt de ajuns acestea? Cugetă, atunci, care este valoarea ta atunci când dormi? Atunci şi o gânganie mică te poate omorî. Da, mulţi au murit în somn. Adevărat, viaţa ta atârnă de un fir de aţă! Aţa se rupe şi toate se sfârşesc.

Aşa să cugeţi şi să nu fii încântat de frumuseţe, de bogăţie, de slavă, de desfătări. Un singur lucru să te preocupe: Cum se vor termina toate acestea? Admiri ceea ce vezi aici pe pământ? Însă mult mai vrednice de admirat sunt cele spuse în Scripturi.

Arată-mi un domnitor neînfricat sau un bogat îmbrăcat în veşminte strălucitoare, atunci când este chinuit de febră sau când se află pe patul de moarte, şi atunci te voi întreba: „Unde este cel care trecea prin piaţă mândru şi fălos, urmat de însoţitori şi paznici? Unde este cel care purta haine scumpe? Unde este măreţia vieţii lui, luxul adunărilor sale, distracţiile, râsetele, comodităţile, multele cheltuieli? Toate au plecat şi au zburat. Ce s-a întâmplat cu trupul care s-a desfătat în atâtea plăceri?

Apropie-te de mormânt şi uită-te la ţărână, la putregaiuri, la viermi. Priveşte şi oftează cu amar. Şi măcar ca răul să se fi limitat la această ţărână pe care o vezi.

De la mormânt şi de la viermi întoarce-ţi gândul la viermele cel neadormit al vieţii de dincolo, la scrâşnirea dinţilor, la întunericul veşnic, la focul nestins, la pedepsele acelea amarnice şi nesuferite care nu vor avea sfârşit. Aici pe pământ, şi bunele şi relele odată, mai devreme sau mai târziu, se vor sfârşit; acolo însă amândouă durează în veci. Iar calitatea lor se deosebeşte de bunele şi de relele lumii acesteia, încât nu e cu putinţă ca cineva să le exprime în cuvinte.

Ce s-a întâmplat aşadar cu toate acele măreţii? Ce s-a întâmplat cu banii şi cu moşiile?

Ce vânt le-a luat şi le-a împrăştiat? Şi ce rost mai are această cheltuială nefolositoare a înmormântării, care nici pe mort nu-l foloseşte, şi pe rudele lui le păgubeşte? Hristos a înviat gol din mormânt. Să nu devină, deci, înmormântarea pricină de satisfacere a patimii noastre pentru fală. Domnul a spus: „Că am flămânzit şi Mi-a ţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şiM-aţiprimit” (Matei 25, 35-36). Însă n-a spus: „Mort am fost şi m-aţi îngropat”.

Căci, dacă ne-a poruncit să nu avem mai mult de un veşmânt cât trăim, cu atât mai mult atunci când murim.

Ce răspuns vom da lui Dumnezeu, atunci când cheltuim sume uriaşe ca să înmormântăm un trup mort, din moment ce Hristos, sub chipul semenilor noştri săraci, rătăceşte, înfometat şi gol, iar noi trecem nepăsători pe lângă El?

Toate câte vi le spun, desigur, sunt nefolositoare pentru cei care au murit deja. Să le audă însă cei vii şi să-şi vină în fire, să le vină mintea la cap, să se îndrepteze. Orice-ar face va veni şi ceasul lor. Nu vor întârzia nici ei, nu vom întârzia nici noi să ne aflăm în faţa înfricoşătoarei Judecăţi, unde vom da socoteală pentru faptele noastre. Să ne nevoim aşadar, ca să devenim mai buni, părăsind păcatul şi urmând virtutea, ca să nu pierdem împărăţia cerurilor, ca să dobândim bunătăţile nestricăcioase pe care le-a pregătit pentru noi Domnul cel iubitor de oameni.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții

Alte articole găsiți aici.

Post-ul Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții – Întâmpinarea morţii apare prima dată în Jurnal Spiritual.

Source: Jurnal Spiritual

63 total views, 3 views today

Facebook Comments