S-a întâmplat în 21 martie 1933

S-a întâmplat în 21 martie 1933 . Prin interpelarea parlamentară a dr. Nicolae Lupu se dezvăluia public o afacere privind contractarea unor comenzi de armament şi muniţii, în condiţii total dezavantajoase României, afacere dublată de acţiuni de spionaj („Afacerea Škoda”), în care erau implicaţi numeroşi oameni politici.

S-a întâmplat în 21 martie 1933
S-a întâmplat în 21 martie 1933
S-a întâmplat în 21 martie 1933
S-a întâmplat în 21 martie 1933
S-a întâmplat în 21 martie 1933
S-a întâmplat în 21 martie 1933
S-a întâmplat în 21 martie 1933
S-a întâmplat în 21 martie 1933
S-a întâmplat în 21 martie 1933
S-a întâmplat în 21 martie 1933
S-a întâmplat în 21 martie 1933
S-a întâmplat în 21 martie 1933
S-a întâmplat în 21 martie 1933
S-a întâmplat în 21 martie 1933

Afacerea Škoda a fost un puternic scandal politico-financiar care a zguduit viaţa politică din România interbelică. La baza lui a stat un contract pentru înzestrarea armatei române cu armament, în valoare de aproximativ 7 miliarde lei, semnat în 1930 de guvernul Maniu cu Uzinele de armament Škoda din Cehoslovacia.

Stipulat în netă defavoare faţă de Statul Român, contractul a provocat o puternică criză politică, scoţând la iveală corupţia generalizată din aparatul administrativ al Statului, starea extrem de precară a Armatei Române, violarea secretelor de stat, implicarea politicienilor până la nivelele cele mai înalte şi culminând cu implicarea regelui Carol al II-lea şi a camarilei regale.

Cazul a scandalizat opinia publică şi a fost cap de afiş pentru mai mulţi ani de la izbucnirea lui. A fost pe larg instrumentalizat de partidele şi oamenii politici, având în final un efect devastator asupra încrederii populaţiei în instituţiile statului democratic, în contextul în care Europa se afla în plin proces de înarmare şi în pragul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.

Armata Română a ieşit din Primul Război Mondial într-o condiţie de dotare tehnică şi logistică complet necorespunzătoare necesităţilor de apărare ale noului stat naţional reîntregit. După 1920, Armata a început un program de modernizare, însă condiţiile politice şi financiare nefavorabile, au dus la o finanţare necorespunzătoare cu nevoile acesteia.

În primul rând, în România nu exista o industrie de armament autohtonă, iar statul era obligat să apeleze la furnizori externi, care practicau preţuri foarte mari în raport cu posibilităţile financiare ale ţării. În al doilea rând, contractele de înarmare pe care statul român a reuşit să le contracteze, au fost fie prea mici şi scumpe, faţă de necesităţi, fie Statul a fost incapabil să le onoreze.

Spre finalul anilor ’30, Armata avea o dotare care echivala cu cea dinainte de primul război mondial, cu toate că tehnica în acest domeniu suferise un proces accelerat de modernizare. În plus, s-a verificat şi un fenomen de fărâmiţare a contractelor de livrări de armament, motiv pentru care existau o multitudine de furnizori, fiecare folosind standarde şi aparate diferite, care la rândul lor necesitau mentenanţă sau piese de schimb corespunzătoare. Această lipsă de omogenitate apăsa şi mai mult asupra bugetului, şi aşa foarte redus, al Armatei.

În data de 17 martie 1930, Ministerul Apărării Naţionale a semnat un contract de furnizare de armament cu Uzinele Škoda, în valoare de 1.250 milioane lei pentru puşti mitraliere şi 5.500 milioane lei pentru tunuri (în total 6,75 miliarde lei).

După cum avea să susţină mai târziu Iuliu Maniu, guvernul naţional-ţărănesc prezidat de el avea deja un plan de modernizare şi înarmare cu mult înainte de această dată. Totodată, România încerca în acest fel să-şi onoreze angajamentele economice faţă de Mica Înţelegere (în speţă cu Cehoslovacia), alianţă care până atunci nu jucase decât un rol minor. Din partea ministerului a semnat generalul Henri Cihoski.

În 1931, la numai un an de la perfectarea contractului, de data aceasta sub guvernul Iorga, apar primele indicii de nereguli. Noul ministru al Apărării Naţionale,generalul Constantin Ştefănescu Amza, un apropiat al regelui Carol al II-lea, constată că echipamentul furnizat nu corespunde standardelor armatei şi solicită sistarea temporară a comenzii. Nemulţumită, conducerea Uzinelor Škoda îl acuză pe Amza că încearcă să saboteze contractul. În ciuda diferendelor, contractul se derulează în continuare.

Scandalul propriu-zis izbucneşte în primăvara lui 1933, la trei ani de la semnarea contractului. În urma unui telefon anonim, în data de 10 martie, finanţele operează o percheziţie la sediul firmei din Bucureşti, pe motiv că aceasta nu ar fi plătit mai multe impozite datorate statului.

Pe 21 martie 1933, deputatul Nicolae Lupu – fost ţărănist, intrat in conflict cu conducerea partidului – a susţinut un discurs în Camera Deputaţilor în care a făcut publică “Afacerea Škoda”.

În seiful din biroul lui Bruno Seletzki, reprezentantul Uzinelor Škoda, sunt găsite mai multe documente militare secrete din Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, cu privire la sistemul naţional de apărare, documente despre contractele statului cu alţi furnizori de armament. Pe lângă acestea sunt descoperite liste cu sume mari de bani – circa 25 milioane lei, alocaţi unor nume codificate.

Reacţia iniţială a autorităţilor a fost ambiguă. Ministrul justiţiei, ţărănistul Mihai Popovici, sistează percheziţia şi încearcă să muşamalizeze rapid cazul. În aceeaşi seară, Bruno Seletzki pătrunde înapoi în sediul firmei, rupe sigiliile şi sustrage mai multe documente. Toate acestea scapă presei, care nu întârzie să publice articole incendiare despre „Afacerea Škoda”.

Scandalul se extinde rapid şi în Parlament. Sub presiunea opiniei publice şi a Parlamentului, pe 24 martie este arestat Bruno Seletzki. Implicat direct, generalul Sică Popescu, din Corpul I Armată, se sinucide. În 31 martie 1933, pe prima pagină, se anunţă cu litere de-o şchioapă: „Sinuciderea generalului Sică Popescu. Impresia produsă în toate cercurile. Conţinutul scrisorilor lăsate de defunct”: „Generalul a fost foarte enervat de ultimele evenimente. El a plecat dela Bucureşti , unde a sta câteva zile, iar Marţi când s-a întors din Capitală, părea atât de agitat, încât membrii familiei, îngrijoraţi, au început să-l supravegheze pentru a împiedica producerea vreunui act funest. Totuşi, pe la ora 5 jum., scăpând un moment de sub supraveghere, în vreme ce aghiotantul lui (…) se afla în cabina telefonică a comandamentului, generalul Popescu s-a închis în biroul său şi, cu un revolver pe care-l avea pregătit, şi-a tras un glonte în tâmpla dreaptă, care i-a ieşit prin tâmpla stângă”. A lăsat în urmă patru scrisori adresate mareşalului Presan, generalui Condeescu, fost ministru de război, colonelului Aldea, şef de stat major, şi soţiei sale Margareta Popescu. „În scrisorile adresate d-lor Mareşal Presan şi general Condeescu, Sică Popescu arată că e nevinovat de tot ce i se pune în sarcină că a trăit cinstit şi moare sărac  Soţiei sale îi cere ertare pentru gestul care îl face şi-i cere deasemeni iertare că moare sărac (…). El mai spune că de doi ani era persecutat sistematic de generalul Ştefănescu-Amza. Nemaiputând suporta aceasta, este silit să-şi pună capăt zilelor”. Pe ultima pagină se publică „Scrisorile lăsate de generalul Sică Popescu. Textul celor patru scrisori”, „Cum s-a sinucis generalul Sică Popescu”. Pe 1 aprilie 1933. „Citirea scrisorilor generalului Sică Popescu provoacă scandal” în Cameră. Autorul lecturii: subsecretarul de stat Armand Călinescu.

Aparent, scandalul se stinge odată cu condamnarea lui Seletzki la cinci ani de închisoare pentru deţinere de acte secrete şi violare de sigiliu. Seltezki este apoi expulzat din România. Cu toate acestea, rămân nedesluşite chestiunea persoanelor mituite care se aflau în spatele denumirii cifrate Paelaelibus, precum şi a sumei de 25 milioane mită. Presa (mai ales ziarul Adevărul) nu întârzie însă să publice articole incendiare despre „Afacerea Skoda”.

Documentele găsite sunt pline de cuvinte cifrate. Ziariştii de Adevărul desluşesc că „romiman” însemna comision,  „reprezentantul cauciucului” era ministrul de finanţe, cel al apărării-„reprezentantul lemnului”,  contul secret din care se plăteau comisioanele se numea „Paelaelibus” iar colonelului Georgescu, care fusese delegat de MAN pe lângă reprezentanţa Skoda, i se spunea simplu „Akyfxcsyafsyxhe”. Însă, oficial, aceste lucuri nu vor fi confirmate niciodată.

Nemulţumiţi de atitudinea mult prea permisivă a guvernului PNL, un grup de deputaţi din partidele de opoziţie, în frunte cu Nicolae Lupu, adresează o interpelare oficială guvernului, pentru o prezentare mai clară a afacerii. Din grupul de deputaţi făceau parte Constantin Bacalbaşa (independent), Virgil Madgearu (PNŢ), Grigore Iunian (PRŢ), Octavian Goga (PNA). Chiar şi din PNL s-au sesizat Gheorghe Brătianu sau Constaninescu-Bordeni. În urma acestui demers, se profilează soluţia constituirii unei comisii parlamentare care să ancheteze cazul în detaliu.

La mai bine de un an de izbucnirea scandalului, după numeroase interpelări parlamentare, scandaluri politice şi discursuri furibunde, se materializează comisia parlamentară însărcinată cu anchetarea afacerii Škoda. Comisia Camerei se constituie din 30 de deputaţi din toate partidele parlamentare şi începe lucrul la 12 mai 1934.

Comisia Senatului se formează din 23 de membri şi începe ancheta la 30 iunie. Ancheta îşi propunea să răspundă la trei întrebări fundamentale: era contractul în dezavantajul statului român? dacă da, cine era responsabil? cine erau persoanele corupte? Existau câteva probleme corelate: criza din Armată, prestigiul PNŢ, posibilitatea unei înscenări din partea PNL împotriva PNŢ, muşamalizarea iniţială a afacerii.

Cercetările au durat foarte mult – până în 7 decembrie 1934. Raportul nu a apucat să intre în Parlament în ultima şedinţă a anului şi s-a amânat pe motiv de „vacanţă de iarnă”. La reluarea activităţii parlamentare, s-a încercat scoaterea din discuţie a raportului, s-au tărăgănat din nou lucrurile, pe fondul scandalurilor dintre politicieni şi partide. Raportul comisiei a intrat în discuţie abia la şedinţa din 8 martie 1935.

Referitor la întrebările fundamentale cărora îşi propusese să le găsească un răspuns, raportul a stabilit în primul rând că statul român a fost categoric defavorizat în contractul cu Uzinele de armament Škoda. Existau daune de cel puţin 1,7 miliarde lei în comenzi, prin practicarea de preţuri crescute ilegal în dauna statului. Mai mult, s-a descoperit că interesele industriale naţionale fuseseră neglijate, factorii de decizie competenţi nefiind consultaţi. Mai bine de o treime din contract ar fi putut fi repartizat firmelor autohtone cu profil industrial precum Uzinele Reşiţa, Malaxa, Vulcan, Copşa-Mică, Cugir, Astra, Vulcan, Romloc.

În ce priveşte chestiunea responsabilităţilor, comisia parlamentară i-a indicat doar pe directorul ceh Bruno Seletzki şi pe Romulus Boilă, membru PNŢ, care nu a putut justifica o parte din avere. Colonelul Sică Georgescu a fost învinuit că ar fi primit comisioane. Răspunzător a fost considerat şi fostul ministru al apărării, generalul Cihoski, cel care semnase contractul.

Alt învinuit a fost ministrul justiţiei Mihai Popovici, care a sistat percheziţia din 10 martie 1933. În sfârşit, în pledoaria finală, răspunzător pentru întreaga afacere a fost făcut guvernul PNŢ din 1930, prezidat de Maniu.

A treia întrebare, referitoare la comisioanele plătite unor persoane sus-puse, nu s-a putut clarifica. Comisia a stabilit că în spatele denumirilor cifrate, se găseau comisioane, cheltuieli administrative, onorarii pentru avocaţi, în general mită pentru birocraţie. Însă nu a putu stabili niciun nume sau personaj concret.

Dezbaterile care au urmat prezentării raportului comisiei parlamentare, au durat mai bine de o lună. S-a delimitat o critică aspră la adresa PNŢ şi a lui Iuliu Maniu. Ţărăniştii au ripostat acuzând liberalii de orchestrarea întregului scandal împotriva partidului şi a liderului său, de o amplă campanie de calomniere împotriva lor.

Maniu a argumentat cu buna sa credinţă, subliniind necesitatea de înarmare, planurile guvernului său, dorinţa PNŢ de a grăbi înarmarea ţării, în contextul unei Europe în plină campanie de înarmare, în frunte cu Germania, dar şi a pretenţiilor revizioniste ale Ungariei.

Maniu s-a disculpat, susţinând mai departe că nu era la cunoştinţă de neregulile din contract. El a mers mai departe acuzând pe colonelul Pomponiu de falsificarea unui proces verbal care l-ar fi indus în eroare. Însă colonelul Pomponiu era prim-comisar regal, un apropiat al Regelui Carol al II-lea, lucru care complica şi mai mult chestiunea.

Mai mult, Maniu considera că s-ar fi intervenit pe lângă Seletzki, pentru a face acuzaţii la adresa guvernului său. Concluzia era că afacerea era o înscenare la adresa PNŢ, cu concursul PNL, al regelui şi al camarilei. Astfel, rolurile aproape că se inversează. Din principal acuzator, PNL se găseşte în banca acuzaţilor. Paradoxal, atacurile la adresa lui Maniu, indiferent de provenienţa lor, eşuează. Liderul ţărănist continua să fie cel mai popular politican.

Acuzaţia lui Maniu la adresa comisarului regal Pompoiu, aluziile la camarila regală, deschid pista unei implicări la nivel înalt, cu concursul regelui Carol al II-lea. Maniu face mai multe declaraţii publice, însă multe sunt cenzurate.

Atacurile la adresa Elenei Lupescu, pe care Maniu o considera adevărata responsabilă, sunt complet suprimate din declaraţiile sale publice.În fapt, Elena Lupescu era personajul cheie din camarila regelui Carol al II-lea. Maniu o acuza că vrea să desfiinţeze instituţiile fundamentale ale statului. Ţinta atacului ar fi fost Iuliu Maniu, iar afacerea ar fi fost un instrument util camarilei pentru compromiterea lui.

Întrucât Maniu nu mai putea fi implicat, clarificarea afacerii nu mai era în interesul camarilei şi a lui Carol. Ramificaţiile afacerii erau mult mai întinse, iar dacă se stăruia asupra scoaterii la lumină a unor vinovaţi, exista pericolul unui efect de bumerang asupra altor afaceri cu statul pe care le derulau Regele şi camarila.

Între timp, guvernul PNL prezidat de Gheorghe Tătărescu, face demersuri pentru stabilirea unui nou contract cu Uzinele Škoda. Prim ministrul cehoslovac l-a contactat pe Tătărescu, atrăgându-i atenţia că în joc se află o „chestiune de democraţie”, că uzinele Krupp exploatează chestiunea în favoarea lor. La mijloc erau angajamentele României faţă de statul Cehoslovac, în cadrul Micii Înţelegeri. Guvernul cehoslovac era nemulţumit de prejudiciul de imagine pe care-l sufereau Uzinele, iar relaţiile cu România riscau să degenereze.

Cu toate că neclarităţile nu fuseseră nici pe departe elucidate, guvernul Tătărescu încheie un nou contract cu Škoda, de fapt o reeditare a contractului iniţial. La comanda iniţială mai sunt adăugate câteva baterii de  artilerie, pentru a acoperi paguba suferită de statul român. La 8 aprilie 1935, contractul intră în Camera Deputaţilor şi este aprobat.

În procesul intentat celo acuzaţi, toţi cei implicaţi au fost achitaţi în februarie 1936. Justiţia nu a putut proba vinovăţia nici unuia dintre acuzaţi: Romulus Boilă şi averea pe care nu o putea justifica sau comisioanele pentru Sică Georgescu. Singurul condamnat rămâne cehul Seletzki.

Afacerea Škoda a avut numeroase implicaţii pentru viaţa politică din România interbelică. Rezultatul anchetei nu a mulţumit pe nimeni, însă a constituit un punct culminant într-un proces mai amplu, care frământa societatea română. Europa se înarma, iar armata română nu făcuse aproape niciun progres. Configuraţia politică europeană se schimba, naţional-socialismul din Germania devenea o forţă de neoprit. Se apropia cel de-al doilea război mondial, iar scandalul Škoda periclitase înarmarea armatei române. Dotarea sa era complet depăşită.

În ceea ce priveşte scena politică internă, scandalul a scos în primul rând la iveală o duşmănie ireconciliabilă între cele două mari partide româneşti: PNL şi PNŢ. Opinia publică, complet bulversată, şi-a pierdut încrederea în politicieni. După cum concluziona ziarul „Adevărul” din 11 iulie 1934: „Nici o afacere din câte cunoaşte cronica scandalurilor politice de la noi, nu a produs atâta vâlvă şi nu a dat atâtea pagini de senzaţional ca afacerea Skoda!”. A reieşitun consens general asupra corupţiei generalizate din politică şi administraţia statului. S-a periclitat astfel încrederea în instituţiile democratice.

Pe acest fond a avut loc o creştere masivă a popularităţii grupărilor care susţineau un mesaj anti-corupţie. De acest deficit democratic a beneficiat în special Mişcarea Legionară, care avea un mesaj politic explicit anticorupţie. De fragilitatea şi dezbinarea clasei partidelor politice, a beneficiat în final regele Carol al II-lea, care avea să instaureze dictatura regală, în 1938.

Surse:

Maner, Hans-Christian, Parlamentarismul în România (1930-1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004

Chioveanu, Mihai, Afacerea Skoda, în revista Sfera Politicii, nr. 84, 2000,

http://www.euroavocatura.ro/articole/189/Afacerea_SKODA_-_Romania_si_Cehoslovacia

http://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/dosare-ultrasecrete-exclusiv-zv/coruptia-in-perioada-interbelica-afacerea-skoda-5972.html/

Afacerea Skoda, “dosarul Microsoft” al perioadei interbelice

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/carol-al-ii-lea-si-afacerea-skoda/

https://www.scribd.com/document/345492293/Scandalul-Skoda

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

The post S-a întâmplat în 21 martie 1933 appeared first on Jurnal Spiritual.

Source: Jurnal Spiritual

203 total views, 3 views today

Facebook Comments