1 74

S-a întâmplat în 10 februarie 1934 . A murit Vasile Goldiş, politician român, membru de onoare al Academiei Române. Vasile Goldiş s-a născut la 12 noiembrie 1862, Mocirla, azi Vasile Goldiş, Arad și a decedat la Arad. A fost un pedagog, om politic, membru de onoare din 1919, al Academiei Române. La 1 octombrie 1881 se înscrie şi urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie.

Această realizare are loc cu bursă din partea Episcopiei Ortodoxe Române din Arad.

Studiază la Universitatea din Budapesta (1881-1882 şi 1884-1885) şi la Universitatea din Viena (1882-1884). În anii studenţiei la Budapesta şi Viena activează în cadrul societăţilor studenţilor români Petru Maior şi România Jună. La 1 decembrie 1918, Vasile Goldiş rosteşte la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia celebrul său discurs. În acesta relevă asuprirea naţională şi socială exercitată de-a lungul veacurilor asupra românilor din Transilvania şi Banat. Subliniiază perenitatea acestora în condiţii vitrege, inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare, a eliberării popoarelor asuprite. Este inevitabilă și  constituirea pe ruinele acesteia a unor noi state naţionale.

S-a născut la 12 noiembrie 1862 în casa bunicului din satul Mocirla, judeţul Arad (astăzi satul îi poartă numele). Este unul dintre cei trei copii ai preotului Isaia şi a Floarei Goldiş din Seleuş. Goldeştii îşi aveau originea în satul Chişcău din judeţul Bihor, unde se ocupau cu mineritul.

Şi-a început studiile primare la şcoala confesională românească din Cermei, unde învăţător era tatăl său.

Apoi a trecut la şcoala romano-catolică din acelaşi sat, unde a învăţat ungureşte. Apoi a studiat la şcoala germană din Panatul Nou (azi Horea), unde a învăţat limba germană. În fine, clasa a patra a făcut-o la Arad. Liceul l-a făcut tot la Arad şi l-a terminat ca şef de promoţie în 1881. În ciuda greutăţilor materiale din această perioadă, tânărul Goldiş se susţinea dând meditaţii, era un elev eminent. Avea aptitudini deosebite pentru istorie, literatură şi filozofie.

După terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta. Din anul următor (1882) se mută la facultatea similară din Viena. Studiază în capitala Austriei până în 1884, apoi se reîntoarce la Budapesta. Reuşeşte, în ciuda dificultăţilor materiale care l-au urmărit tot timpul, să termine studiile superioare în 1886.

Obţine diploma de profesor în istorie şi limba latină.

În perioada studiilor la Viena devine membru al societăţii academice „România Jună”. La Budapesta, alături de Maniu, Lapedatu, Oniţiu va fi printre cei mai activi membri ai societăţii „Petru Maior” a studenţilor români. În toamna anului 1886, plin de datorii şi cu sănătatea şubrezită, îşi începe cariera didactică preluând catedra la Preparandia, Caransebeş.

La Caransebeş va sta timp de trei ani, până în 1889, apoi candidează.

Obţine un post de profesor de istorie la liceul ortodox român din Braşov. Aici i-a avut colegi pe Valeriu Branişte şi Virgil Oniţiu, iar printre elevi i-a avut pe Octavian Goga. Alți colegi au fost Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu, Ioan Lupaş, Octavian Taslăuanu, Iosif Popovici şi alţii.

Ca pedagog şi profesor de istorie, face eforturi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de studiu, a bazei material. În special, procură numeroase hărţi istorice şi geografice. Şi pentru că realizează că învăţământul românesc suferă de numeroase lipsuri, se apucă el singur de scris manuale şcolare. Manualele sunt  bine gândite din punct de vedere pedagogic şi elaborate pentru a răspunde ţelurilor politice ale românilor ardeleni.

Pe lângă activitatea pedagogică se afirmă şi în spaţiul cultural al românilor ardeleni.

A publicat diverse studii de istorie sau literatură în revistele de cultură. A fost secretar al „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român” înfiinţată de Iosif Vulcan şi Alexandru Roman. A înfiinţat împreună cu Ioan Russu-Şirianu ziarul „Tribuna poporului”. Avea sediul la Orăştie şi a fost mutat ulterior la Arad. Încă din primii ani ai şederii sale la Braşov, ia parte tot mai mult la viaţa politică.

Stabileşte legături apropiate cu comerciantul Diamandi Manole şi cu profesorul Ghiţă Pop, se înscrie în societatea cultural-politică „Casina română”.

Va fi şi secretarul acesteia, se implică tot mai mult în politica locală. Se remarcă, de asemenea, ca un foarte bun orator. Dar la 1 septembrie 1901 se pensionează la cerere, pe motiv de boală, şi se reîntoarce în Arad. Revine la chemarea unchiului său Iosif Goldiş, ajuns între timp episcop.

La Arad îşi reia activitatea pedagogică ca profesor şi director al liceului de fete. Este o perioadă în care condiţiile popoarelor oprimate din monarhia dualistă se înrăutăţesc pe zi ce trece. Acest fapt cauzează în schimb o intensificare a luptei naţionale. Acum se conturează abordarea politică activă a românilor ardeleni. Vasile Goldiş se află printre cei care militează pentru renunţarea la tactica pasivă adoptată în 1881.

În 1906 este ales deputat în parlamentul de la Budapesta pentru circumscripţia Radna.

În mandatul de patru ani (1906 – 1910), se alătură deputaţilor români, sârbi, slovaci care pledează activ pentru recunoaşterea drepturilor politice. Și pentru drepturile democratice. Publică articole politice în „Tribuna”, ţine conferinţe şi discursuri, se luptă cu faimoasa lege Appony care ostraciza şcolile româneşti. Datorită intransigenţei şi combativităţii de care dă dovadă, devine un adversar temut pentru guvernul maghiar.

Va avea de înfruntat obstacolele întinse de autorităţi, mai ales cu ocazia alegerilor din 1910.

În cercul Radna, majoritar român, se bucura de toată popularitatea. Totuși, autorităţile au pus în joc toate mijloacele pentru a asigura victoria candidatului guvernului Sandor Taganyi. La câteva întruniri electorale au loc ciocniri sângeroase între jandarmi şi alegătorii români. În același timp presa maghiară comentează pe larg faptul că guvernul va lua toate măsurile ca să nu fie ales. După eşecul la alegerile din 1910 a participat la mai multe adunări generale ale românilor din localităţi din Ardeal, Banat. Participă la redactarea unor memorii, colaborează la mai multe ziare.

În această perioadă în PNR au loc disensiuni pe marginea direcţiei de urmat, iar Vasile Goldiş joacă rol de moderator. Încearcă să unească forţele. În 1911 i se încredinţează conducerea ziarului nou-înfiinţat „Românul” şi a Institutului tipografic „Concordia”. Sub conducerea lui Vasile Goldiş, ziarul „Românul” devine un „monitor general” al luptelor politice româneşti. În 1916, după intrarea României în război, refuză să semneze în numele ziarului declaraţia de fidelitate cerută de Contele Tisza.

Pentru acest motiv pentru care „Românul” este suspendat.

În perioada primului război mondial, conducerea Partidului Naţional Român recomandă o atitudine politică moderată, însă Vasile Goldiş se împotriveşte vehement. Nu poate să asiste liniştit la abuzurile tot mai mari care au loc în monarhia pe cale de dezintegrare. În condiţiile înfrângerii definitive a monarhiei, membrii comitetului executiv al PNR se întâlnesc la Oradea. Hotărăsc să acţioneze în parlamentul Ungar în sensul autonomiei politice a românilor. Goldiş redactează declaraţia ce va fi prezentată Parlamentului.

În declarație invocă dreptul naţiunii române de a dispune singură de soarta ei.

Pretenţiile maghiare de a-i reprezenta pe români la Conferinţa de Pace sunt refuzate. Evenimentele se precipită şi la 29 octombrie se constituie Consiliul Naţional Român Central, cu sediul la Arad. Acesta era însărcinat cu punerea în practică a măsurilor prevăzute de Declaraţia de la Oradea din 12 octombrie. Vasile Goldiş se află printre reprezentanţii acestui for. La 7 noiembrie Goldiş reînfiinţează ziarul Românul şi publică manifestul Către naţiunea română.  Prin acesta, preconizează înfiinţarea gărzilor şi consiliilor naţionale române.

La 18 noiembrie publică un nou manifest important, „Către popoarele lumii”, în limbile română şi franceză. Prin manifest prin care arată hotărârea fără echivoc a naţiunii române din Transilvania de a se uni cu România. Într-o atmosferă extrem de tensionată, încep pregătirile pentru convocarea marii adunări naţionale.

Textul convocării este redactat tot de Vasile Goldiş.

Astfel, la 1 decembrie 1918, se adresează „Măritei Adunări Naţionale” de la Alba Iulia. În uralele a peste 100.000 de reprezentanţi ai tuturor ţinuturilor locuite de români, expune Rezoluţia Adunării de Unire cu România. Imediat după Unire este ales un Mare Sfat Naţional Român, cu atribuţii de parlament. De asemenea, este ales un Consiliu Dirigent cu atribuţii de guvern provizoriu al Transilvaniei.

Dintre 15 membri ai Consiliului, Vasile Goldiş este ales ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice şi vicepreşedinte al Consiliului. La 12 decembrie tot el este numit în funcţia de preşedinte al delegaţiei ardelene. Delegația urma să prezinte Regelui Ferdinand actul unirii adoptat la Alba Iulia. În faţa Regelui va rosti o cuvântare memorabilă, făcând bilanţul luptei de secole a poporului român pentru unitatea politică.

Spre sfârşitul anului 1918, Goldiş este numit ministru în guvernul central de la Bucureşti condus de Ion I. C. Brătianu.

Demisionează la 26 septembrie 1919, dar a doua zi, la 27 septembrie, este numit ministru fără portofoliu în govern. Era guvernul de militari condus de Arthur Văitoianu. Va deţine această funcţie timp de şase luni. Între timp este ales din nou deputat în circumscripţia Radna şi membru de onoare al Academiei Române. Este propus preşedinte al Camerei Deputaţilor. Din cauza neînţelegerilor cu Alexandru Vaida-Voievod, devenit între timp şeful guvernului, funcţia este preluată de Nicolae Iorga. Acesta beneficiază de o mai mare susţinere politică.

După căderea guvernului Vaida-Voievod, este din nou numit ministru de stat fără portofoliu în Guvernul Averescu. Aceasta se întâmplă la 18 martie 1920. Demisionează a doua zi, revoltat de faptul că nu fusese consultat de guvern cu privire la chestiunile legate de Ardeal. Va reveni ca ministru abia în 1926, tot în guvernul Averescu.

Va fi doar pentru scurtă vreme ministru al Artelor şi Cultelor.

Dar în acest scurt răstimp va avea o contribuţie semnificativă prin semnarea Concordatului cu Vaticanul. Cu toate că a fost ministru, rolul politic pe care l-a jucat după Unire a fost destul de limitat. Tensiunile din sânul conducerii PNR s-au intensificat datorită divergenţei de opinii privind la direcţia de urmat în politica ardeleană. În jurul lui Goldiş s-a format un grup de partizani. Grupul, la 2 mai 1926 a rupt relaţiile cu Iuliu Maniu şi l-a proclamat pe Goldiş preşedinte al PNR. Susţinerea lui Maniu a fost însă mai mare, astfel că dizidenţa a eşuat. În anii următori, Goldiş va fi dur contracarat de Maniu. În final, a fost nevoit să se retragă din viaţa politică.

După retragerea din politică a continuat să activeze pe scena culturală în jurul „Astrei”, al cărei preşedinte a fost. Ultimii ani i-a petrecut la Arad, cu sănătatea şubrezită. În 1932 a fost internat într-un sanatoriu din Austria, datorită agravării stării lui de sănătate. Totuşi, la 1 decembrie 1932 a făcut tot posibilul pentru a ajunge la Arad. A vorbit în faţa celor 25 mii de oameni strânşi în Piaţa Avram Iancu să aniverseze Marea Unire. S-a stins din viaţă la 10 februarie 1934 în locuinţa sa din Arad. Locuința era în vechiul palat al ziarului „Românul”. I-au fost organizate funerarii naţionale, iar ziua înmormântării a fost declarată zi de doliu naţional.

Surse:

Şora, Gheorghe, Vasile Goldiş militant pentru desăvîrşirea idealului naţional 1 decembrie 1918, Editura Facla, Timişoara, 1980

http://www.dacoromania-alba.ro/nr08/goldis.htm

http://ziarullumina.ro/vasile-goldis-parinte-al-unitatii-romanilor-138085.html

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/10/02/1918-anul-marii-uniri-vasile-goldis-unul-dintre-simbolurile-unirii-transilvaniei-cu-romania–185407

Discurs Vasile Goldiș, Alba Iulia, 1 decembrie 1918

Alte articole găsiţi aici.

Nicolae Uszkai

The post S-a întâmplat în 10 februarie 1934 appeared first on Jurnal Spiritual.

Source: Jurnal Spiritual

391 total views, 7 views today

Facebook Comments