O zi deosebită: Sărbătoarea Sfântului Mare Ierarh Nicolae

O zi deosebită: Sărbătoarea Sfântului Mare Ierarh Nicolae. Avem în viaţă destule modele de urmat şi prezenţe determinante, care ne ajută să înţelegem lumea altfel decât o facem de obicei. Chiar dacă nu ne putem ridica la înălțimea lor, chiar dacă ele rămân undeva sus, pe alte planuri decât cel cu care ne-am obișnuit. N-ar trebui să-l amintim oare pe Sfântul Mare Ierarh Nicolae, una dintre aceste prezenţe determinante, care face parte din viaţa noastră dându-i o altă culoare?

Nu-mi pot aminti copilăria fără să văd în faţa ochilor icoana Sfântului Nicolae. Era totdeauna printre noi. Ne privea ca un bunic iubitor, blajin şi bun.

Undeva, într-un colţ, se vedeau cele trei fete pe care tatăl lor voia să le împingă la prostituţie, pentru că nu avea bani să le dea zestre.
Hirotonit la nouăsprezece ani preot, a devenit stareţ la mănăstirea din Sion. A fost aruncat în temniţă în timpul prigoanei împăraţilor Diocleţian şi Maximian, fiind eliberat după urcarea pe tron a împăratului Constantin. La moartea părinţilor săi într-o epidemie de ciumă, a dăruit săracilor toată averea moştenită. A devenit episcop în Patara, apoi la Myra, şi a participat la Sinodul de la Niceea în anul 325, unde l-a înfruntat cu mare asprime pe Arie.

Numele său e legat de nenumărate binefaceri. Nu citise istorioara lui Tolstoi, dar ştia desigur că nu poţi primi în rai decât ceea ce ai dăruit pe pământ…

Era binefăcătorul tuturor celor care aveau nevoie de ajutor. Sfântul Nicolae a înzestrat pe cele trei fete, ferindu-le de o soartă nenorocită. A salvat de la moarte trei bărbaţi bănuiţi pe nedrept, cerându-i împăratului să-i scoată din temniţă. S-a arătat pe puntea unei corăbii prinsă de furtună şi ameninţată să se scufunde, potolind furtuna şi aducând corabia în port. A readus la viaţă trei tineri pe care un măcelar îi tăiase în bucăţi. Când oraşul Myra a fost cuprins de foamete, a obţinut ca o parte din încărcătura de grâne de pe corăbiile destinate împăratului să rămână pe loc şi a împărţit-o localnicilor, astfel ca ei să aibă cu ce se hrăni şi să ajungă şi pentru însămânţat. De pe corăbiile trimise n-a lipsit însă nimic din grâul care trebuia să ajungă la împărăţie! Şi multe alte minuni, binefaceri, vindecări miraculoase, de care este legat numele său, săvârşite înainte şi după moartea sa. (De altfel, în limba greacă, acesta înseamnă „Biruitorul”).

Până astăzi a rămas în amintirea creştinătăţii ca mare ajutător în nevoi şi necazuri. Până astăzi el este pentru copii Moş Nicolae, un moşneag bun care-i cunoaşte pe fiecare, dăruindu-le bucurie, daruri şi strălucirea unor încântătoare amintiri ale vârstei inocenţei şi duioşiei.

Am învăţat încă din copilărie să-i simţim prezenţa în viaţa noastră. Sfântul Nicolae ne urmărea de pe perete şi mama mi-l arăta de câte ori făceam câte o ispravă mai năstruşnică. „Îl vezi pe sfântul”? întreba. „Vezi cum se uită mustrător la tine?” Da, sfântul se uita mustrător, vedeam asta foarte bine. Şi mă sfiam de el. Şi mă hotărâm să mă fac cuminte. Dar „Moşul” cel bun ştia la ce să se aştepte şi mă ierta şi priveam iarăşi la el ca la un bunic cu ochi buni şi mângâietori.

Ajunul zilei de 6 Decembrie, o noapte minunată şi misterioasă a copilăriei noastre!

Ne străduiam să nu adormim, să-l vedem pe Moşul intrând în odaie şi făcându-şi de lucru la ghetuţele noastre care aşteptau, emoţionate şi ele, la fereastră. Venea pe geam? Pe uşă? Intra prin perete? Cobora oare din icoana din care ne privea, uneori cu severitate, alteori cu blândeţe? Da, şi asta era posibil. Totul era posibil în acea noapte miraculoasă la care ne gândeam cu emoţie. Fără să mai aşteptăm să ne trimită mama, dădeam dovadă de o neobişnuită iniţiativă şi ne curăţăm cu sârg încălţările: „Mamă, ar trebui să-mi curăţ ghetele!” Mama zâmbea şi aproba, fără alte comentarii. Ştia ea ce ştia… Apoi dădeam fuga la tata să ne spună dacă ghetele erau destul de lucitoare. Tata le privea cu ochi de expert şi ne trimitea să mai dăm de două ori cu peria.

Singura întrebare care se punea era: oare vine? Oare nu-i supărat de isprăvile noastre şi nu merităm să ne aducă daruri?

Nu numai darurile în sine ne bucurau. Mai primeam și altă dată daruri. Dar nu aveau acelaşi farmec. Faptul că Moșul știa că existăm, că aici la noi în casă există nişte copii, chiar noi, că ne cunoştea numele, iată într-adevăr miracolul cel mare. Ştiam că ştie. Ştia totul. Ştia ce ne dorisem. Sora mea întreba: „Cum de-a ştiut să ne aducă exact ce ne-am dorit? Doar lui nu-i scriem ca lui Moş Crăciun!” „Dacă-i sfânt!” răspundea tata. „Cum să nu ştie!” Aşa era. Doar era sfânt. Nu ne îndoiam de explicaţie.

Sfântul Nicolae ştia totul, cum ne cheamă, ce facem, cum ne purtăm. Şi ne dăruia nu numai daruri, ci şi strălucirea misterului, care învăluie în aura sa existenţa concretă, persoana fiecăruia, diferită de toţi ceilalţi. Bineînţeles, nu ne gândeam atât de departe.

Copil fiind, nu reflectezi la sensurile vieţii, le cunoşti instinctiv. Eram sigură că Moşul ne cunoaşte. Că fiecare din noi era o existenţă aparte. Aşa cum ne spunea tata când răsfoiam împreună Biblia pictată a lui Gustave Dore şi ne explica fiecare ilustraţie…
Da, odinioară copiii trăiau şi ei într-o lume de miracole, înţelegem oare noi, astăzi, cât de important e să fii conştient de prezenţa miracolelor? Faptul că le avem pe toate alături şi printre noi? Că un sfânt blajin ne iubeşte şi ne priveşte cu ochi mângâietori?

Nu aveam computere, nu jucam cu ele scenarii de groază, care de care mai ameninţătoare, învăţând că la fiecare colţ pândeşte câte un duşman pe care trebuie să-l lichidăm.

Lumea copilăriei era alta. Aşteptam noaptea Sfântului Nicolae cu emoţii. „Oare vine?” Sau poate nu? Oare nu-i supărat de isprăvile noastre şi nu merităm să ne aducă daruri? Ne propuneam să-l pândim, ca să-l vedem venind. Nu-l vedeam niciodată. „Pe unde a venit?” întrebam. Pe uşă? Pe fereastră? Aveam mare grijă: „Aţi lăsat ușa deschisă? Poate intra?” Tata zâmbea: „Ştie el cum să vină, n-ai grijă, doar vine la atâţia copii!” „Poate să treacă pe la toţi într-o singură noapte?” Da, putea, era noaptea miracolelor…. Şi el era un Moş sfânt…

Dimineaţa dădeam fuga la fereastra unde aşteptau ghetuţele noastre pe care le lustruisem cu sârg în ajun și, într-adevăr, miracolul se înfaptuise.

Până şi dimineaţa arăta altfel decât alte dimineţi. Era o noapte de iarnă strălucitoare, un întuneric strălucitor şi lumina ei era altfel decât în alte dimineţi! Lumină şi întuneric împreună! În ghetuţe se afla tocmai ce voisem noi, o carte, sau creioane colorate, sau mai ştiu eu ce… Păpuşa mea cea frumoasă, care închidea ochii şi spunea „mama”. Pe care am iubit-o şi am păstrat-o până când tragediile vieţii m-au despărţit de ea… Darurile erau şi altă dată prilej de bucurie, dar nu aveau acelaşi farmec.

Probabil că Moşul spunea: „Hai să-i duc Lidiei acuarelele pe care şi le doreşte!” El ştia! Nu ne îndoiam. Sfântul Nicolae ştia totul. Cum ne cheamă, ce facem, cum ne purtăm… Nu era miracol? Se poate un sfânt mai mare? Priveam la icoană şi Sfântul Nicolae îmi zâmbea complice: „Da, vezi, am ştiut eu ce-ţi doreşti. Să fii cuminte, să fii bună cu ceilalţi, să-i iubeşti, să nu-i superi…”

Mai târziu înţelegeai altfel acest „altfel de realitate”, înţelegeai că ea există dincolo de ceea ce poţi explica raţional. Că există o altă raţionalitate, care îţi arată că lumea trebuie înţeleasă mult mai larg, decât în micile noastre întâmplări cotidiene, decât în trufia de a crede că totul se poate explica prin noţiunile noastre de aici, de pe pământ. Înţelegeai că universul e altul, bogat şi cuprinzător, că lumea e mult mai completă, dincolo de ceea ce credem noi că este. Că există acea patrie spirituală, în care umanitatea are în faţă o altă poartă de intrare, largă, cuprinzătoare, strălucitoare în complexitatea ei infinită.

Şi am înţeles că, instinctiv, şi în copilărie avem nevoia de certitudinea pe care o simţim explicit la maturitate, de a nu fi doar un număr într-o listă de numere, o entitate repetabilă, chiar şi sub altă formă, într-un soi de existenţă, impersonală, într-o eroare tragică.

A fi tu însuți, inimitabil, deosebit, personalitate definitivă în fața Domnului şi nu o peregrinare într-o serie de existenţe fade, care nu se deosebesc între ele, care nu spun nimic, un
haos minuscul aflat într-un alt haos mai mare, fără sens, fără ţintă, fără culoare. Căci fiii Săi nu pot să fie decât unici, într-o relaţie reciprocă, biunivocă, în care primim şi dăm totul…

Îmi revin mereu în minte cuvintele lui Martin Walser, cel mai mare scriitor german în viaţă: „Credinţa face lumea mai frumoasă decât este în realitate. Cel care crede prelungeşte frumuseţea. Ca să trăim, trebuie să credem.”

Aş adăuga: credinţa ne dăruieşte certitudinea miracolului. Din nefericire, lumea noastră nu mai are nevoie de frumuseţe, nici de miracole. Frumuseţea nu aduce bucurie decât dacă devine o sursă de profituri, de bani, de putere. Şi atunci nu mai este frumuseţe… Iată ceea ce nu se înţelege astăzi. Gonim de la noi frumuseţea, viaţa în eternitate, dăruită nouă de Transcendenţă. Dar oricât ne-am lepăda de acest sentiment, oricât ne-am strădui să ne concepem existenţa fără el, înlocuindu-o cu surogate jalnice, vremelnice, nu piere, pentru că este suprema putere, este dragostea lui Dumnezeu pentru noi, este Dumnezeu: Iubirea, viaţa însăşi şi garanţia vieţii, căci numai cine trăieşte poate simţi iubirea…

Alte articole aici.

”La bursa adevărului”, de Lidia Stăniloae

Post-ul O zi deosebită: Sărbătoarea Sfântului Mare Ierarh Nicolae apare prima dată în Jurnal Spiritual.

Source: Jurnal Spiritual

403 total views, 3 views today

Facebook Comments