Când cineva întreabă „Ce este inima? Unde este inima?” răspunsul obişnuit este că inima se află în piept.
Este adevărat; în pieptul omului există un centru nervos atât de sensibil la sentimente încât este întotdeauna considerat ca fiind inima. Când o persoană are o mare bucurie, ea simte cum ceva devine ușor în acel centru şi prin aceasta, întreaga fiinţă pare ușoară. Ea se simte ca și cum ar zbura. Dacă în viața acelei persoane intervine depresia şi disperarea, şi acestea au efect asupra acelui centru. Omul simte un nod în gât și respiră greu, de parcă ar fi sub o povară grea.
Dar inima nu se reduce la atât. Pentru a înţelege acest lucru, trebuie să ne imaginăm o oglindă aşezată în fața inimii, focalizată asupra inimii, astfel că fiecare lucru și fiecare sentiment este reflectat în această oglindă afară în fiinţa fizică a omului. Aşa cum omul îşi ignoră sufletul, la fel el nu ştie unde îi este inima, nici unde se află centrul unde i se reflectă sentimentele.
Oamenii de știință ştiu că un embrion începe să se formeze pornind de la inimă, dar în concepţia unui mistic, inima, care este începutul formei, este şi începutul spiritului care face din om o individualitate deschisă spre comuniune. Profunzimea acestei esențe este, de fapt, ceea ce numim inimă. Prin aceasta înţelegem că există ceva numit inimă, care este adâncul adâncurilor fiinţei omului.
În vremurile noastre oamenii acordă mai puţină importanţă sentimentelor şi se bazează mai mult pe intelect. Motivul este că dacă se compară tipul intelectual şi cel sentimental, primul face dovada unui mai mare echilibru. Acest lucru este, nu încape îndoială, este adevărat, dar motivul lipsei de echilibru este existenţa unei puteri mai mari decât intelectul, şi anume sentimentul. Pământul este roditor, dar nu la fel de puternic ca apa. Intelectul este creativ, dar nu la fel de puternic ca inima şi sentimentul. în realitate, omul intelectual se va dovedi si el, în cele din urmă, dezechilibrat, dacă ființei sale îi lipseşte latura sentimentală.
Oare nu sunt atâţia oameni despre care se poate spune: „îmi place de el, îl iubesc, îl admir, dar el îşi închide inima .”
Cel care îşi închide inima nici nu iubeşte până la capăt pe alţii, nici nu le permite altora să-l iubească pe deplin.
Pe lângă aceasta, un om care este numai intelectual devine în timp sceptic, suspicios neîncrezător şi distructiv, deoarece nu există în el o putere a inimii care să contrabalanseze intelectul.
Sfinții Părinți consideră că pentru realizarea duhovnicească, cel mai bine este să fie cultivată rugăciunea inimii, de acord, dar este un fapt că acela care îşi închide inima faţă de semenii săi, o închide și faţă de Dumnezeu.
Mântuitorul Iisus Hristos nu a spus: „Dumnezeu este intelect”, El a spus: Dumnezeu este Iubire” și Sfinții Apostoli au spus la fel: “ Cine nu iubește, nu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Iubire “ (1 Ioan 4,8 ).
Prin urmare, dacă pacea lui Dumnezeu poate fi găsită undeva, atunci ar fi bine să fie căutată în inima omului. Locul unde îl poţi găsi cu cea mai mare certitudine pe Dumnezeu este în inima iubitoare a unui om bun.
Mulţi cred că, ajutat de raţiune, omul va acţiona conform unor anumite standarde morale, dar nu rațiunea este cea care-i face pe oameni buni; şi chiar dacă par buni sau cinstiţi, este doar intr-un mod artificial. Prizonierii dintr-o închisoare pot fi cu toţii cinstiţi, dar dacă bunătatea şi cinstea naturale pot fi găsite undeva, este în izvorul inimii iubitoare și milostive, de unde se iveşte viaţa, şi fiecare picătură a acestui izvor este o virtute vie.
Ceea ce dovedește că bunătatea nu e făcută de om; ea este însăşi fiinţa omului; iar dacă unui om îi lipseşte bunătatea, nu este din cauza lipsei antrenamentului, deşi antrenamentul ele se află adesea de dorit, ci fiindcă el nu şi-a găsit încă adevărata Iubire dintrânsul.
Bunătatea este naturală; căci o persoană normală este în mod necesar bună. Nimeni nu are nevoie de instruire pentru a duce o viaţă bună sau onestă.
Dacă iubirea este făclia de pe cale, ea îi va arăta ce înseamnă corectitudinea şi onoarea cuvântului, milostivirea inimii și onestitatea. Oare nu se întâmplă să vedem câte un tânăr turburent care întâlnește deodată o fată de care se îndrăgosteşte şi, dacă o iubeşte cu adevărat, începe să-şi schimbe viaţa?
El devine tandru, căci trebuie să se străduiască a fi astfel de dragul ei; se lipseşte de lucruri la care înainte nu ar fi fost dispus să renunţe.
La fel, unde există iubire, iertarea nu e prea grea. Un copil vine la mama lui să-i ceară iertare, chiar dacă a supărat-o de o mie de ori. Nu are la cine altcineva să meargă, iar inima unei mame iartă numaidecât. Iertarea nu aştepta acolo decât să se manifeste. Când ai sentimente, nu poţi fi decât bun. Cineva ale cărui sentimente se îndreaptă către o altă persoană, vede când acea persoană are nevoie de sentimentele lui, şi el stârneşte simpatia oricui îl întâlneşte, găsind punctul de contact cu orice suflet, întrucât are iubire.
Există oameni care spun: „Nu e oare lipsit de înţelepciune să te dăruieşti oricui, fără nicio grijă, dat fiind că în general oamenii nu sunt demni de încredere?” Dar dacă o persoană este bună şi amabilă, bunătatea aceasta trebuie să devină manifestă pentru oricine, iar porţile inimii nu trebuie închise nimănui.
Mântuitorul Iisus Hristos nu ne-a spus doar să ne iubim prietenii; El a mers până acolo încât ne-a spus să ne iubim duşmanii; iar omul duhovnicesc păşeşte pe acelaşi drum. Milostenia inimii faţă de semenii săi el o interpretează ca iubire de Dumnezeu şi arătând iubire tuturor, el simte că își îndreaptă iubirea către Dumnezeu.
Omul duhovnicesc, spune în furtunile pe care viața le așează în cale: „Este o încercare, dar care merită făcută. Îmi voi îndeplini îndatoririle de zi cu zi pe măsură ce ele apar.” Deşi ştie cât de importante sunt lucrurile acestei lumi şi nu le supraeevaluează, el nu-şi neglijează responsabilităţile faţă de cei care-l iubesc, care depind de el, care îl urmează; şi face tot posibilul să ajungă la o înţelegere cu cei care îl urăsc și îl dispreţuiesc.
El trăieşte în lume, şi cu toate acestea nu aparţine acestei lumi.
În felul acesta omul duhovnicesc consideră ca principiul de bază , pentru a-şi realiza rostul vieţii este iubirea de oameni.
Cei care îşi iubesc duşmanii dar nu au răbdare sunt precum o lampă aprinsă ce are doar puţin ulei. Ea nu poate lumina prea mult, după care se stinge. Uleiul de pe calea iubirii este răbdarea, şi în afară de aceasta, altruismul și dăruirea de sine de la început până la sfârşit.
Unii spun: „Am iubit cândva cu pasiune, dar am fost dezamăgit.” Este ca şi cum cineva ar spune: „Am săpat în pământ, dar când a apărut noroiul, am fost dezamăgit”. Este adevărat că a apărut noroiul, dar cu răbdare ar fi ajuns într-o zi şi la apă. Numai răbdarea poate să reziste. Numai rezistenţa produce măreţie.
Imitaţia de aur poate fi la fel de frumoasă ca şi aurul real, imitaţia de diamant poate fi la fel de strălucitoare ca un diamant real. Deosebirea este că unele nu trec testul rezistenţei, pe când celelalte îi fac faţă cu succes. Dar omul nu ar trebui comparat cu obiectele. Omul are ceva divin în el şi o poate dovedi prin răbdarea pe calea dragostei.
Pe cine trebuie, aşadar, să iubeşti şi cum trebuie să iubeşti? Indiferent ce iubeşte o persoană, fie o altă persoană, sau fiinţele umane, artă, prieteni, un ideal, semenii săi, ea îşi va fi deschis cu siguranţă uşa prin care trebuie să treacă pentru a ajunge la acea iubire care este Dumnezeu. începutul iubirii este o scuză; ea duce la acel ideal de iubire care este un dar de la Dumnezeu. Unii spun că îl pot iubi pe Dumnezeu, dar nu pot iubi pe oameni. Dar aceasta este ca şi cum i-ai spune lui Dumnezeu: „Te iubesc pe Tine, dar nu şi imaginea Ta.”
Este oare cu putinţă să urâm fiinţele omeneşti în care putem găsi chipul lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, să pretindem că-l iubim pe Dumnezeu? Cineva care nu este tolerant, care nu-i dispus să se dăruiască, poate oare să pretindă iubirea Domnului?
Prima lecţie de învătat este deschiderea inimii si trezirea simţirii lăuntrice a inimii. Semnul sfinţeniei nu stă în puterea cuvintelor, nici în poziţia socială înaltă, spirituală sau intelectuală, nici în magnetismul personalităţii: sfințenia omului se manifestă numai în iubirea față de toate creaturile, în revărsarea continuă de iubire din fântâna dumnezeiască aflată în inima omului. Când acestei fântâni i se înlătură zăgazurile, ea purifică inima, o face transparentă pentru a releva atât lumea interioară cât şi pe cea exterioară.

Hazrat Inayat Khan

Post-ul Inima – izvorul iubirii noastre apare prima dată în .:Jurnal Spiritual:..

Source: Jurnal Spiritual

335 total views, 3 views today

Facebook Comments