Există o deosebire între un filozof, un înţelept şi un mistic.

Dintr-un punct de vedere mistic, filozoful este o persoană care cunoaşte natura şi caracterul lucrurilor şi al ființelor, pe care le-a studiat, a cugetat asupra lor şi le înţelege. Un înţelept este acela care a fost discipolul vieţii.

Viața i-a fost profesor; durerile şi necazurile şi experiențele l-au dus la o anumită înţelegere a vieţii. Un mistic, însă nu are nevoie să înveţe din experienţa vieţii, nici să studieze viaţa pentru a deveni un intelectual capabil s-o înțeleagă mai bine. Misticul s-a născut cu temperamentul mistic.

Limba sa este o limbă diferită, experienţa sa este o experienţă diferită; ca să spunem aşa, el comunică cu viața, cu împrejurările, cu lucrurile şi cu fiinţele. Un om desăvârşit posedă toate aceste trei calităţi. El este în acelaşi timp un filozof, un înţelept şi un mistic.

E posibil ca un mistic să nu fie filozof; deşi misticul are întotdeauna o viziune şi o înţelegere clară a vieţii, se prea poate ca el să nu posede mijloacele de expresie ale filozofului. Diferenţa este precum cea dintre miopie şi prezbitism. Misticul poate să nu vadă limpede contururile lucrurilor, filozoful poate să nu vadă decât amănuntele; înţeleptul, la rândul său, fără să fie filozof, a învăţat lecţia vieţii, putându-se deosebi şi de mistic.

Şi cu toate acestea, când ajung pe culmile cunoaşterii, cei trei se întâlnesc. De exemplu, am stat cândva de vorbă cu un om de afaceri, care şi-a petrecut aproape cincizeci de ani din viață făcând comerţ, și a făcut-o cu succes. Nu a crezut niciodată în vreo religie, nu a studiat nicio filozofie; doar uneori a citit din operele marilor poeţi. Dar după ce am discutat vreo oră pe teme privind viaţa interioară, el a constatat că are convingeri destul de apropiate de ale mele; că, în ultimă instanţă, răbdarea de care este nevoie pentru a face bani, sacrificiile pe care le cere succesul şi experienţele prin care treci lucrând zilnic cu partenerii de afaceri, au fost pentru el deopotrivă studiu şi practică. Iar eu am constatat că el nu era departe de concluziile la care ajunge un înţelept, un filozof, un mistic. Pe omul acesta l-aş numi un înţelept, fiindcă prin înţelepciunea lui a ajuns la adevărul pe care-l studiază filozoful şi la care misticul ajunge pe altă cale.

Semnificaţia filozofiei s-a schimbat în vremurile moderne. În general, oamenii înţeleg prin filozofie ceea ce se găseşte în cărţile scrise de filozofii europeni şi care se studiază în universităţi. Dar filozofia spirituală este diferită; ea este un alt gen de cunoaştere, o înţelegere a originii, naturii şi caracterului lucrurilor şi al fiinţelor. Ea necesită studierea naturii umane, a împrejurărilor vieţii. Înţelegerea mai profundă a vieţii face din cineva un filozof.

Mistica nu se predă şi nu se învaţă. Un mistic se naște astfel; un anumit temperament, o anumită perspectivă asupra vieţii şi atitudine faţă de viaţă, sunt cele care fac din om un mistic. Principala sa caracteristică : că înţelege semnificaţia fiecărei acţiuni, fie prin intuiție, fie din întâmplare, deşi pentru un mistic nimic nu este întâmplător. Orice acţiune, orice împrejurare, tot ce se petrece, are un sens şi un scop. Deseori oamenii cred că misticul are un temperament bizar. De pildă, într-o noapte îi poate veni brusc gândul că trebuie să meargă spre nord, iar dimineaţa el porneşte la drum. Nu știe de ce, nu ştie ce are de făcut acolo, tot ce ştie : că trebuie să meargă spre

nord. Dar mergând, el speră că are într-adevăr ceva de făcut şi că destinul este cel care l-a îndemnat, care l-a inspirat să meargă spre nord. Sau un mistic îi va spune cuiva să facă ori să nu facă un anumit lucru. Întrebat asupra motivului, nu va putea răspunde. Sentimentul său provine din intuiție, dintr-o cunoaştere ce vine din lumea nevăzută şi el acționează potrivit acestei cunoaşteri. Prin urmare, impulsul misticului este un impuls divin şi nimeni nu-i poate judeca acţiunile şi atitudinea. Vom vedea că există mai multe aspecte ale temperamentului mistic.

Dar există o cunoaştere la care misticul ajunge pe calea raţiunii şi care-l pregăteşte să găsească drumul spre adevăr. Raţiunea este o facultate de care misticul se foloseşte şi pe care o poate dezvolta la fel ca orice om obişnuit, sau cu simţ practic; deosebirea este că misticul nu se opreşte la prima cauză, ci vrea să vadă cauza din spatele tuturor cauzelor. Astfel că misticul caută să înţeleagă temeiul tuturor lucrurilor, fie ele bune sau rele. Răspunsul imediat, însă, nu-l mulţumeşte, fiindcă el ştie că în spatele acestui motiv se află altul. În felul acesta el progresează în cunoaşterea tuturor lucrurilor, ceea ce înseamnă mult mai mult decât cunoaşterea obținută dintr-un singur lucru. De aceea, nici binele sau răul, nici dreptatea sau nedreptatea nu-l impresionează prea mult pe mistic, nici nu-l şochează sau surprind în mod deosebit. Căci pentru el orice lucru îşi are natura sa şi înţelegerea acestui fapt îi dă sentimentul unităţii cu tot ceea ce există. Şi ce-şi poate dori cineva mai mult în viaţă decât să înţeleagă?

Înţelegerea este cea care aduce armonie în cămin alături de cei dragi şi pace în afara căminului, unde sunt atâtea firi şi caractere diferite. Cel căruia îi lipseşte înţelegerea este sărac, oricâte bunuri ale acestei lumi ar poseda, căci numai înţelegerea îl poate face pe un om bogat.

Dacă viaţa ar putea fi reprezentată printr-o imagine, am spune că ea seamănă cu marea în furtună, cu valurile care vin şi se duc , astfel este viaţa. Înţelegerea acestui fapt îi dă omului tăria să treacă prin furtuni şi vijelii şi să îndure toate vicisitudinile. Fără această înţelegere, el este asemeni unei bărci în voia valurilor. Prin înţelegere, misticul învaţă. El deprinde simţul măsurii: în toate împrejurările, el acţionează cu tact; iar tactul său este ca o corabie încărcată cu emoții și sentimente dar și cu luciditate, pe care vântul nu o poate răsturna şi care rămâne stabilă în mijlocul furtunii.

Natura vieţii face ca mintea să fie tulburată cu uşurință de ceea ce îl poate face pe om nefericit într-o clipită. Ea te zăpăceşte întratât încât nu mai ştii unde să faci următorul pas.

Misticul, în schimb, rămâne liniştit şi încearcă să desluşească taina vieţii; din fiecare experienţă, din fiecare succes sau eşec, el învaţă o lecţie; astfel că atât succesele cât şi eşecurile sunt profitabile pentru el.

Idealul unui mistic este să nu se gândească niciodată la lucruri dezagreabile. Nu trebuie să te gândeşti la ceea ce nu vrei să se întâmple.

Un mistic îşi şterge din memorie toate întâmplările neplăcute din trecut. El adună şi păstrează experienţele sale fericite şi din acestea își construieşte bucuria vieții. Oare nu sunt atâţia oameni nefericiți care au mereu trecutul în faţa ochilor, ceea ce nu le aduce decât suferinţă? Trecutul a trecut; s-a dus.

Întreaga eternitate ne stă în faţă. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie aşa cum ne-o dorim, nu trebuie să nutrim gânduri dezagreabile şi să avem mereu în minte acele experiențe şi amintiri care ne fac nefericiţi.

Din acest motiv, pentru un mistic viaţa devine, într-o anumită măsură, uşoară. Căci el cunoaşte toate inimile, toate firile, pe când cei neatinşi de taina mistică suferă atât acasă cât şi în lume. Aceştia sunt îngroziţi de oamenii pe care nu-i înţeleg; vor să fugă de ei, iar dacă nu pot, se simt ca în ghearele unui balaur; şi poate că sunt puşi într-o situaţie ce nu poate fi lesne schimbată. Consecinţa este că ei acumulează confuzie după confuzie. Şi de câte ori nu se întâmplă ca atunci când doi oameni nu se înţeleg, un al treilea să le vină în ajutor şi lumina pe care o aruncă asupra lor să aducă armonie…

Misticul spune: dacă te afli într-o anumită situaţie, indiferent că este plăcută sau nu, profită cât se poate de pe urma ei. De aceea o viaţă lipsită de această înţelegere este ca o încăpere întunecoasă, care conţine tot ce-ţi doreşti: toate sunt acolo, dar nu şi lumina ca să le poţi vedea. La urma urmei, lumea este un loc minunat, în ciuda atâtor suflete dornice s-o părăsească. Căci nu există nimic care să nu poată fi obţinut în această lume; totul este aici, toate lucrurile bune şi frumoase, toate lucrurile preţioase şi dezirabile; toate sunt aici, trebuie doar să le cunoşti natura, caracterul, si să ştii cum să le obţii. Dacă-i întrebi pe unii oameni care este natura vieţii, ei vor spune: „Cu cât te lupţi mai mult să obţii fericirea, cu atât ea se îndepărtează de tine”. Este adevărat. Dar cel care nu ştie că nefericirea nu are o existență

reală, se află pe un drum greşit. Pe deasupra, fericirea este mult mai naturală decât nefericirea, asa cum binele este mai natural decât răul şi sănătatea decât boala. Şi totuşi oamenii sunt atât de pesimişti… Dacă le spui cât de bun este cineva, nu vor crede; dar dacă le spui cât de rău este, te vor crede imediat.

Munca unui mistic este să studieze viaţa. Pentru el, viaţa nu e un spectacol sau un divertisment. Pentru mistic, viaţa e o şcoală în care se învaţă clipă de clipă; un studiu neîntrerupt. Iar scriptura misticului este natura umană; în fiecare dimineaţă, el întoarce o nouă filă a acestei scripturi. Iar cărţile acelor oameni mari care, din când în când, au adus lumii Mesajul, cărţi care au devenit scrieri sfinte şi au fost citite mii de ani, generație după generaţie luându-şi din ele hrana spirituală, sunt interpretarea dată de ei scripturii care este natura umană. De aceea toate scripturile transmit întotdeauna același sentiment al sacralităţii. Misticul respectă toate religiile şi înţelege toate ideile contradictorii, căci el înţelege unitatea limbilor tuturor.

Misticul se poate înţelege, fără ceartă, cu oricine, fie înţelept sau nesăbuit. Căci el ştie că natura faptelor este astfel încât ele sunt adevărate în contextul lor; el înțelege fiecare aspect al naturii lor.

Misticul poate privi punctul de vedere al oricărei persoane şi de aceea el este în armonie cu toţi.

Un om vine la un mistic şi îi spune: „Nu pot crede într-un Dumnezeu personal, aşa ceva nu înseamnă nimic pentru mine”. La care misticul răspunde: „Ai perfectă dreptate”.

Un altul îi spune: „singura modalitate de a-L face pe Dumnezeu inteligibil, este sub formă umană”. Misticul îi răspunde: „Ai dreptate”. Altcineva spune: „Ce nesăbuinţă din partea unor oameni să facă dintr-un om un Dumnezeu; Dumnezeu este mai presus de înţelegere”. Iar misticul îl va aproba şi pe acesta. Căci un mistic înţelege temeiul din spatele tuturor argumentelor contradictorii.

Odată, un misionar a venit la un călugăr din Persia, dorind să aibă o discuţie în care să demonstreze că opinia sa asupra unora din învăţăturile sale este cea corectă. Călugărul stătea tăcut, calm, având alături doi sau trei discipoli. Misionarul a adus nişte argumente, la care misticul a răspuns: „Ai dreptate”. După care omul a continuat disputa, dar sufitul nu spunea decât: „E foarte adevărat”. Misionarul a rămas foarte dezamăgit că nu i s-a oferit prilejul să polemizeze. Sufitul vedea adevărul în toate.

Adevărul este ca un pian: o notă poate fi înaltă sau joasă, poate fi un do sau un mi, dar la urma urmei toate sunt note. Deosebirea dintre idei este precum deosebirea dintre note si la fel stau lucrurile în viața de zi cu zi în ce priveşte atitudinea corectă şi cea greşită. Dacă avem o atitudine greşită, toate lucrurile sunt greşite, dacă avem o atitudine corectă, toate lucrurile sunt corecte. Omul care nu are încredere în sine, nu va avea încredere nici în cel mai bun prieten al său; omul care are încredere în sine, va avea încredere în toţi.

Lucruri ce par atât de deosebite, precum binele şi răul, lumina şi întunericul, forma şi umbra, unui mistic îi apar atât de apropiate încât doar un fir de păr le desparte. În faţa misticului se deschide o perspectivă asupra vieţii care-i pune în evidenţă rosturile. Misticul se întreabă: „Care este fiinţa mea? Este corpul? Nu. Corpul este posesiunea mea, iar eu nu pot fi una cu ceea ce posed.” După care se întreabă: „Este mintea?” Răspunsul vine în mod firesc: „Nu. Mintea este ceva ce eu posed, este ceva la care sunt martor. Trebuie să fac deosebire între cunoscător şi obiectul cunoaşterii”. Prin această metodă, misticul ajunge în final să înţeleagă caracterul iluzoriu a tot ceea ce posedă.

Este ca un om care o haină: aceasta este haina lui, nu este el însuşi.

Pe urmă, misticul începe să se gândească: „Nu eu sunt cel care gândeşte, ci mintea. Corpul este cel care suferă, nu eu însumi”. Este un fel de eliberare pentru el să știe că „Eu nu sunt mintea”. Căci un om obişnuit se miră de ce are o dată un gând bun iar în clipa următoare un gând rău, o dată un gând lumesc iar în clipa următoare un gând divin. Pentru el, viaţa este ca un film în care este deopotrivă actor şi spectator.

Văzând aceasta, misticul îşi eliberează sinele cel adevărat, care din cauza iluziei se afla întemniţat în spatele minţii şi al corpului, ceea ce se numeşte un suflet pierdut, un suflet inconştient de adevărul mistic că mintea şi corpul sunt doar vehiculele prin care se experimentează viaţa. Şi în felul acesta el îşi începe călătoria spre nemurire.

Hazrat Inayat Khan

Post-ul Natura şi activitatea unui mistic apare prima dată în .:Jurnal Spiritual:..

Source: Jurnal Spiritual

71 total views, 3 views today

Facebook Comments