Mistica nu este o credință sau o convingere, niciun principiu sau o dogmă.

Un mistic se naşte; a fi mistic înseamnă a avea un anume temperament, o anume perspectivă asupra vieţii.

Din această cauză mulţi sunt derutaţi de cuvântul mistic, deoarece mistica nu poate fi explicată în cuvinte simple.

Pentru un mistic, impulsul are o semnificaţie divină. În fiecare imbold, el vede îndrumarea divină. Ceea ce oamenii numesc liber arbitru nu există pentru un mistic.

El vede un plan ce lucrează şi-şi face drum spre rezultatul dorit şi orice persoană, fie că vrea sau nu, contribuie la realizarea acelui plan; iar această contribuţie la împlinirea planului este considerată de unii liber arbitru, iar de alţii hazard. Cel care simte că „Acesta este imboldul meu; aceasta este ideea mea; aceasta trebuie s-o pun în aplicare” – ei bine, acela cunoaşte ideea numai din momentul în care a devenit manifestă pentru ei. De aceea el o numeşte liber arbitru. Dar de la cine a venit acea idee? De unde vine imboldul?

El vine, direct sau indirect, din interior. Uneori pare să vină din exterior, dar întotdeauna el porneşte din interior, astfel că pentru un mistic orice imbold este un imbold divin. S-ar putea pune întrebarea: de ce imboldul nu este divin pentru toată lumea, de vreme ce orice imbold provine din interior? Fiindcă nu toată lumea ştie acest lucru. Partea divină a imboldului constă în a realiza că este divin. Din momentul în care suntem conştienţi de originea divină a imboldului, din acel moment el este divin. Deşi toată viaţa el a venit din interior, faptul de a şti acest lucru îl face să fie divin.

Un mistic îndepărtează bariera ce stă între el şi o altă persoană încercând să privească viaţa nu numai din propriul său punct de vedere, ci şi din punctul de vedere al celuilalt.

Toate conflictele şi disensiunile provin din neînţelegerea oamenilor între ei şi, de cele mai multe ori, aceasta se întâmplă deoarece fiecare îşi are propriul său punct de vedere fix de la care nu este dispus să se abată. Aceasta este o condiţie rigidă a minţii. Cu cât o persoană este mai obtuză, cu atât se agaţă mai mult de punctul ei de vedere.

Prin urmare, este uşor să schimbi părerea unei persoane inteligente, dar foarte greu să-i schimbi ideile unui prost, odată ce i s-au fixat. Obtuzitatea minţii este cea care se fixează într-o anumită idee şi aşterne un văl peste ochi, astfel că aceştia nu mai pot vedea din perspectiva altei persoane.

Mulţi se tem că dacă vor privi lucrurile din punctul de vedere al altcuiva, şi-l vor pierde pe al lor, dar eu aş prefera să-mi pierd punctul meu de vedere, dacă este unul greşit. De ce să te agăţi de punctul tău de vedere, doar fiindcă este al tău? Şi de ce să fie un anumit punct de vedere şi nu toate punctele de vedere, punctul de vedere al unuia şi aceluiaşi Duh ? Căci aşa cum este nevoie de doi ochi pentru a face vederea completă şi de două urechi pentru a face auzul complet, înţelegerea a două puncte de vedere contrare oferă o privire mai completă asupra vieţii.

Un mistic numeşte aceasta dezvăţare. Ceea ce numim învăţare constă în a ne fixa nişte idei în minte, învăţarea aceasta nu eliberează sufletul; dimpotrivă, ea îl limitează. Prin aceasta nu vreau să spun că învăţarea nu-şi are locul ei în viaţă, ci doar că ea nu este totul pentru calea spirituală; există ceva pe lângă şi ceva dincolo de învăţare, la care putem ajunge doar prin dezvăţare. A învăţa este ca şi cum ai face noduri în idei, iar un fir cu noduri nu este neted. Nodurile trebuie dezlegate, iar când firul e neted poţi face cu el orice doreşti. O minte cu noduri nu permite o circulaţie fluentă a adevărului; .deile fixate în minte îl blochează. Prin urmare, un mistic este dispus să privească din toate punctele de vedere ca să-şi clarifice cunoaşterea. Această dispoziţie poartă numele de dezvăţare.

Simţul înţelegerii este unul şi acelaşi în noi toţi şi, când suntem dispuşi să înţelegem, atunci înţelegerea ne este accesibilă. Foarte adesea nu suntem dispuşi să înţelegem şi de aceea nici nu înţelegem. Omenirea suferă de un soi de încăpăţânare. Un om se împotriveşte la ceva ce consideră că vine de la un alt om. Dar, în ultimă instanţă, tot ce a învătat el vine de la alţii; de la el însusi nu a învăţat un cuvânt măcar. În acelaşi fel, el vorbeşte de argumentul său, ideea sa şi viziunea sa, deşi nu există aşa ceva; întotdeauna el le-a preluat de undeva. Acceptând acest fapt, un mistic înţelege totul şi aceasta face din el un prieten al tuturor.

Un mistic nu priveşte cauzele la fel ca toţi ceilalţi, fiindcă el ştie că prima cauză care i-ar veni în minte este doar un acoperământ pentru o altă cauză aflată în spatele ei. El aşteaptă, aşadar, cu răbdare până poate să ridice vălul de pe prima cauză, până poate vedea cauza din spatele ei. După care vede că această cauză ascunsă în spatele celei dintâi este mai puternică, dar că în spatele ei există una încă şi mai puternică. Astfel că el trece de la o cauză la alta, văzând în ele doar văluri ce acoperă realitatea. Mergând mai departe, el străbate multiplele văluri ale cauzelor şi ajunge la esenţa cauzalităţii. Ajungând la esenţă, el vede temeiul tuturor lucrurilor, bune și rele.

Comparaţi un mistic cu un om obişnuit, care argumentează, polemizează, se ceartă şi se luptă pentru prima cauză, care nu este decât un acoperământ. Comparaţi-i pe cei doi. Unul este gata să-şi formeze o părere, să laude şi să condamne; pe când celălalt aşteaptă răbdător ca realitatea să se dezvăluie. Un mistic crede în neştiut şi în nevăzut, nu doar sub forma lui Dumnezeu, ci și a neştiutului ce urmează să vină, a nevăzutului care încă nu se vede; pe când celălalt nu are răbdare să aştepte până va şti neştiutul, până va vedea nevăzutul. Un mistic nu impune altcuiva cunoaşterea neştiutului sau vederea nevăzutului, ci el vede mâna neştiutului lucrând prin toate. De exemplu, dacă un mistic simte. Îndemnul de a merge spre nord, el consideră că trebuie săexiste un scop în aceasta. El nu crede că este vorba doar de o toană, sau o fantezie fără sens, deşi nu ştie care este cauza. Dar el va merge spre nord, încercând să afle scopul acestui act prin rezultatul său.

Întreaga viaţă a unui mistic se conduce după acest principiu şi prin intermediul său poate ajunge în stadiul în care îndemnul devine o voce din interior care-i spune „mergi acolo”, „du-te dincolo” sau „pleacă”, „porneşte”, ori „stai”. Prin urmare, dacă alţii sunt pregătiţi să-i explice de ce fac ceva sau merg undeva, sau ce vor să facă, misticul nu poate da nicio explicaţie, fiindcă nici el însuşi nu ştie. Şi totuşi, el ştie mai mult decât persoana gata să răspundă la întrebarea ce şi de ce e pe cale să facă, zici ce ştie omul despre ce i se va întâmpla? El îşi face planuri şi programe, dar nu ştie.

Omul propune şi Dumnezeu dispune. Mulţi spun acest lucru în fiecare zi, dar în acelaşi timp îşi fac tot felul de planuri şi programe. Un mistic nu este pretențios în această privinţă. El lucrează asupra planului deja pregătit şi ştie că un asemenea plan există. Este posibil ca el să nu cunoască planul în detaliu; dar dacă
cineva poate să cunoască planul şi îl va cunoaşte, acela este misticul. Ceea ce ne spune din nou ceva: cel care ştie puţin, ştie cel mai mult; şi cei care par să ştie mult, ştiu cel mai puţin. Perspectiva unui mistic este a cuiva care stă pe un vârf de munte şi priveşte lumea de la mare înălţime. Iar dacă el se uită la toti oamenii ca nefiind foarte diferițiunul de altul, căci pentru el toţi sunt ca nişte copii, este asemeni viziunii pe are o avem de pe un vârf de munte. De aici toţi oamenii, înalţi sau scunzi, par să aibă aceeaşi talie; cu toţii par nişte făpturi mărunte care umblă de colo-colo; iar un om de rând este speriat de adevăr la fel cum o persoană care nu a mai fost niciodată la mare înălţime este speriată la vederea imensităţii spaţiului. Adevărul este imens, şi cel ajuns pe culmea înţelegerii se înspăimântă şi nu vrea să-l privească. Mulţi mi-au spus: „Filozofia orientală ne interesează foarte mult, dar conceptul de Rai e înspăimântător”. Iar eu le-am răspuns: „Da, e înspăimântător. Numai că la fel de înspăimântător este şi adevărul, iar adevărul este realitatea.” În afară de aceasta, omul e atât de încântat de iluzii încât se delectează cu ele. Dacă cineva îl trezeşte pe un om care tocmai are un vis interesant, acela va spune: „O, lasă-mă să dorm mai departe!” El se complace în visul său şi nu vrea să se trezească la realitate, căci realitatea nu este atât de interesantă ca visul. Astfel că printre căutătorii adevărului abia dacă vom găsi unul dintr-o mie care să fie destul de curajos pentru aprivi imensitatea adevărului. În schimb, sunt mulți cei interesaţi de iluzii şi aceştia sunt înclinaţi ca, din curiozitate, să examineze iluziile mentale, întrucât acestea diferă de iluziile vieţii fizice. Şi ei sunt dispuşi să numească aceasta mistică, numai că nu e vorba de mistică. Nimeni nu poate fi mistic şi să se numească pe sine mistic creştin, iudeu sau musulman. Căci ce este mistica? Este ceva ce şterge din mintea omului orice idee de divizare, iar dacă cineva pretinde că este un mistic de un fel sau de alt fel, acela nu este deloc un mistic; el doar se joacă cu cuvintele. Oamenii spun că misticul este un visător, cineva care trăieşte cu capul în nori; replica mea la aceasta este că adevăratul mistic stă cu picioarele pe pământ, dar cu capul în cer. Nu este adevărat că un om înţelept nu este intelectual, sau că nu este instruit. Un om instruit nu e neapărat înţelept, dar celui care dispune de cunoaştere superioară nu-i este greu să dobândească cunoaşterea lucrurilor lumeşti. În schimb omul care nu cunoaşte decât lucrurile lumeşti are mari dificultăţi să absoarbă cunoaşterea superioară. Dl. Ford a fost foarte înţelept când mi-a spus: „Dacă ai fi fost om de afaceri, sunt convins că ai fi avut succes”. După care a adăugat: „Am încercat toată viața să găsesc un răspuns la problema pe care tu, pare-se, ai rezolvat-o”. Aceasta ne dovedeşte, o dată mai mult, că înţelepciunea superioară nu interzice cuiva să posede înțelepciunea lumească, deşi înţelepciunea lumească nu califică pe nimeni să atingă viziunea superioară.Iar acum să ne ocupăm de viziunea misticului. Oamenii cred că a vedea culori, sau spirite, sau a avea viziuni este ceva mistic. Dar mistica nu poate fi redusă la aceste lucruri, iar cei care le văd nu sunt neapărat mistici. În plus, cei care pot vedea şi ale căror viziuni sunt clare, vorbesc prea puţin despre aceasta. Misticul va fi ultimul care să pretindă că vede sau face lucruri miraculoase; viziunile şi puterea lui s-ar împuţina de îndată ce ar începe să-şi alimenteze vanitatea pretinzând că ştie sau face lucruri pe care alţii nu le pot şti sau face. Principalul lucru pe care trebuie să-l realizeze un mistic este să se debaraseze de falsul ego, iar dacă îl va hrăni pretinzând astfel de lucruri, îşi va pierde toată puterea, virtutea şi măreţia.

Pentru un mistic, orice persoană este ca o scrisoare deschisă, aşa cum unui medic experimentat faţa unei persoane îi vorbeşte despre starea ei de sănătate. Şi cu toate acestea, un mistic nu va spune niciodată altcuiva: „În persoana aceasta eu văd cutare sau cutare lucru”, căci cu cât ştie mai multe, cu atât Dumnezeu are mai multă încredere în el. El ascunde tot ce trebuie ascuns şi nu spune decât ce trebuie spus. Un mistic va cunoaşte foarte mult şi totuşi va acţiona cu ingenuitate. Doar cei care ştiu puţin vor face mare caz de ştiinţa lor. Cu cât cineva ştie mai multe, cu atât o va arăta mai puţin altora. Mai mult, un mistic nu e niciodată grăbit să corecteze oamenii pentru smintelile lor, să-i condamne pentru greşelile lor sau să-i acuze de nesăbuinţă. El vede atâtea sminteli,greşeli sau nesăbuinţe încât nu se simte niciodată înclinat atragă atenţia asupra lor; el vede pur şi simplu viaţa submeritele ei aspecte şi înţelege procesul prin care trece un individ de-a lungul vieţii. Doar prin greşeli şi erori ajungeomul să înveţe, și un mistic nu simte niciodată nevoia să condamne pe nimeni pentru ele; el simte că acestea sunt fireşti. Unii avansează rapid, alţii înaintează cu greutate.

Nesăbuinţa este precum lumina şi întunericul: din întuneric răsare Soarele si din nesăbuinţă va răsări într-o zi Înțelepciunea. Prin urmare, un mistic nu trebuie să înveţe ce este răbdarea; viața însăși îl învaţă aceasta, de la început până la sfârşit. Un mistic nu trebuie să înveţe ce este toleranţa; perspectiva lui îl face tolerant, este ceva firesc pentru el. El nu trebuie să înveţe ce este iertarea, căci nu poate decât să ierte.

Oamenii iubesc complexitatea şi o numesc cunoaştere. Numeroase societăţi şi instituţii din întreaga lume, rare se intitulează oculte, ezoterice, psihice şi în multe alte feluri, ştiind că toată lumea e interesată de complexitate, acoperă adevărul; şi în loc să-l acopere cu un singur văl, îl acoperă cu o mie de văluri pentru a-l face mai interesant.

Este la fel ca obiceiurile din vechime, când un om venea să se închine și-l întreba pe preot cum trebuie s-o facă, iar acesta îi spunea: „Cât de departe templu locuiești?” Și când el răspundea: „La două mile”, preotul îi zicea: „Trebuie să vii pe jos la templu și să dai ocol de o sută de ori înainte de a intra”. Omul primea astfel un bun exercițiu înainte de a i se permite să pătrundă în templu.

Chiar şi azi se procedează în acelaşi fel. Când o persoană spune: „Vreau să văd adevărul”, dar vrea să caute adevărul în complexitate, ei acoperă adevărul sub o mie de văluri, după care îi dau problema spre rezolvare. Nu sunt oare mulţi oameni interesaţi de marile suflete din Himalaya, sau de sfinţii din locuri îndepărtate din Persia, nu sunt oare mulţi care caută un maestru în inima Australiei?

Poate că anul viitor va apărea un articol declarând că un mare suflet s-a născut în Siberia, sau într-un cătun izolat . Ce înseamnă toate acestea? Nimic altceva decât iubirea de complexitate, de noțiuni bizare, de idei stranii care nu fac sufletul să progreseze. De aceea, un mistic apare adesea ca fiind simplu, deoarece sinceritatea îl îndeamnă să exprime adevărul într-un limbaj simplu și cu ajutorul unor idei simple. Dar cum oamenii prețuiesc complexitatea, ei cred că ce spune el este prea simplu, lucruri pe care ei le-au știut dintotdeauna, care nu sunt noi.

Dar, cum a spus înțeleptul Solomon, nu este nimic nou sub Soare.

În afară de aceasta, adevărul aparține sufletului și sufletul îl cunoaște, și de îndată ce se rostește adevărul, sufletul îl recunoaște; pentru el nu este ceva nou, ceva străin. Dacă o persoană spune: „Lucrul acesta îl știu deja”, chiar dacă sufletul său l-a cunoscut, el nu poate fi repetat niciodată îndeajuns. Marii sfinți ai Răsăritului au repetat câte o frază, de exemplu „Dumnezeu este Unul”, poate și de un milion de ori în viața lor. Trebuie oare să credem că erau incapabili s-o înțeleagă dacă ar fi repetat-o o singură dată? Atunci de ce s-o repete de un milion de ori? Din cauză că nu este niciodată îndeajuns. Trăim în mijlocul iluziilor, de dimineața când ne trezim, până seara când ne culcăm. Ce nu cunoaștem,este iluzia în care trăim de dimineața până seara, nu adevărul; adevărul este tot ce cunoaștem – dacă există ceva ce cunoaștem pe deplin. Misticul, prin urmare, în loc să învețe adevărul, în loc să-l caute, dorește să mențină adevărul; el vrea să se agațe de ideea de adevăr, să păstreze în fața ochilor viziunea realității astfel ca ea să nu fie acoperită de cele o mie de văluri ale iluziei.

Face misticul vreun efort pentru a atinge realizarea supremă? Da. Aceasta este o artă transmisă de la învățător la discipol, de la o persoană la alta de-a lungul vremurilor. Ne-am putea întreba de ce este necesară o astfel de artă, dacă adevărul este în noi. Dar, la urma urmei, arta nu este natură. Animalele și păsările nu au nevoie de vreo artă; ele sunt fericite, pașnice, inocente, spirituale, cu adevărat spirituale. Ele trăiesc în natură, viața lor este naturală. Noi trăim departe de natură, ne-am făurit o lume artificială în care ne ducem viața; de aceea avem nevoie de o artă care să ne elibereze de ea.

Nu vreau să spun că pentru a fi mistici trebuie să ne abandonăm viața, sau că nu trebuie să avem de-a face cu viața, dar trebuie să practicăm această artă care ne permite să rămânem în contact cu realitatea.

Această artă este în primul rând concentrare. Concentrarea nu înseamnă să mergi duminică la biserică și să stai acolo cu ochii închişi. Mulți se pricep să închidă ochii și să stea astfel, dar mintea lor hoinărește, mai ales când stau cu ochii închiși. Concentrarea înseamnă că fiecare atom al corpului și al minții este centrat într-un singur punct.

Pasul următor este contemplarea; aceasta înseamnă a fi capabil să reţii o idee care înalță conștiința deasupra lumii materiale. Al treilea stadiu este rugăciunea, care înseamnă să te purifici, să te eliberezi și să te deschizi către lumina adevărului, astfel ca acesta să-ți pătrundă, să te înduhovnicească. Iar al patrulea pas este realizarea. După care misticul nu mai este cunoscătorul adevărului, ci adevărul însuși.

“Veți cunoaște Adevărul, și El vă va face liberi.“( Ioan 8,32 )

Hazrat Inayat Khan

Post-ul Misticul apare prima dată în .:Jurnal Spiritual:..

Source: Jurnal Spiritual

163 total views, 11 views today

Facebook Comments