Există patru semnificaţii diferite ale cuvântului „spirit”. Una este cea de esenţă; spiritul camforului înseamnă esenţa camforului. 

Un alt înţeles îi atribuie spiritului cei care numesc astfel sufletul după ce acesta a părăsit corpul şi lumea pământească.

 Al treilea sens este cel de suflet şi minte lucrând împreună. În sensul acesta este folosit când se spune despre cineva că „este într-o stare de spirit proastă”; aceasta înseamnă că atât mintea cât si sufletul îi sunt afectate, deşi nu întotdeauna se defineşte astfel. 

Iar a patra semnificaţie a cuvântului spirit este cea de suflet al tuturor sufletelor, sursă şi finalitate a tuturor fiinţelor şi lucrurilor, din care toate vin şi în care toate se întorc.

Prima semnificaţie a cuvântului spirit este, aşa cum am spus, cea de esenţă. Esenţa florilor este mierea, esenţa laptelui este untul, esenţa strugurilor este vinul, iar esenţa învăţăturii este înţelepciunea. De aceea înţelepciunea este la fel de dulce ca mierea, la fel de hrănitoare ca untul şi la fel de exaltantă ca vinul.

Pentru a te ridica deasupra lucrurilor în viaţă, trebuie să încerci să ajungi la esenţă. Ca o comparaţie, există două moduri de a asculta creaţia unui muzician.

Unul este să analizezi forma şi tehnica; celălalt constă în a simţi muzica şi sentimentele pe care ea încearcă să le transmită. 

La fel este şi cu viaţa; o putem privi astfel încât să-i vedem diferitele forme şi să ne formăm despre ea o concepţie rigidă, sau în aşa fel încât să-i intuim esenţa.

 De exemplu, o persoană vine la noi şi ne exprimă o mie de sentimente false. Examinându-le în minte, ne dăm seama că sunt false întrucât nu există posibilitate rezonabilă să fie adevărate; aceasta este o modalitate. Cealaltă este să percepem imediat falsitatea de la un capăt la altul, fără a mai intra în amănunte. Faptul că am văzut imediat cum stau lucrurile, ne-a scutit mintea de multe eforturi.

Se întâmplă ca o persoană să-i spună alteia: „Spui  că ești  prietenul meu; foarte bine, voi verifica ce fel de prieten eşti şi câtă încredere pot avea în tine”. Acesta este un mod de a vedea lucrurile. Celălalt este ca dintr-o singură privire aruncată persoanei în cauză să-ţi dai numaidecât seama cu cine ai de-a face. O astfel de aptitudine îţi conferă îndrăzneală şi te aduce mai aproape de esenţă. Ea te face generos şi cu vederi largi; altminteri vei rămâne mărunt, îngust la minte şi confuz. Mii și milioane de suflete sunt astfel aruncate de colo-colo pe marea vieţii, fără să ştie încotro se îndreaptă, fiindcă nu sunt sigure de ele. 

Dacă cineva spune: „Acum nu te cunosc, dar poate că într-o zi voi ajunge să te cunosc”, acela nu va cunoaşte niciodată pe nimeni, căci întreaga lui viaţă va fi nesigur.

Cât despre cea de-a doua semnificaţie a cuvântului spirit, acest mecanism al corpului fizic, care funcţionează de dimineaţa până seara fără să trebuiască a fi întors ca un ceas, care înfruntă tumultul vieţii, întâlneşte tot soiul de dificultăţi şi îndură toate câte i se întâmplă, într-o zi dă greş; este ca şi cum aburul, sau curentul electric, sau orice va fi pus maşinăria în mişcare, deodată se termină. Ca explicaţie a morţii, un medic va spune că a cedat inima, sau presiunea sângelui a fost prea mare, sau ceva de felul acesta. înseamnă că o persoană care a fost activă şi sensibilă nu mai este nici activă, nici sensibilă. Lucrul care a fost cel mai important în ea, acum lipseşte. 

Aceasta ţi-o poate spune medicul; dar ce anume a fost şi acum nu mai este, el nu ştie.

Din punctul de vedere al misticului, însă, ceea ce a părăsit corpul este persoana. Acest corp nu a fost persoana, a fost doar o mască ce a acoperit acea persoană; iar când masca este aruncată, acea persoană, cândva vizibilă, se face nevăzută. Dar nu ea însăşi, ci doar masca a fost aruncată. Ea este ceea ce deja era. Moartea înseamnă îndepărtarea unei măşti.

Se pune întrebarea: cum se întâmplă acest lucru? Răspunsul este că există o acţiune magnetică între persoană şi mască. Vigoarea corpului fizic susţine spiritul şi vigoarea spiritului susţine corpul. Corpul fizic se agaţă de spirit  întruât nu trăieşte decât din  viaţa spiritului, fără de care este mort. Şi cum orice făptură, oricât de mică, se luptă pentru viaţa ei, corpul fizic încearcă să se agațe de spirit; şi o face până la sfârşit, asemeni unui om care, pe punctul de a-şi pierde aurul, îl ţine strâns în mână până când aceasta îi paralizează şi-l obligă să-i dea drumul. Nu că el nu ar mai vrea aurul, doar că nu-l mai  deţine. La fel şi cu spiritul: atât timp cât este interesat de corpul fizic, îl susţine, îl pătrunde, îl cuprinde.  Dar de îndată ce simte că nu-l mai vrea, că nu mai are ce face cu el, îl aruncă.

Ambele aceste tendinţe pot fi văzute la oameni dacă sunt studiaţi de către cei care înţeleg. Există oameni ajunși la bătrâneţe şi care nu mai fac nimic în lume, dar  cu toate acestea fiecare atom al corpului lor se agaţă, conștient sau inconştient, de spirit, în încercarea de-a trăi orice moment cu care şi-ar putea prelungi viaţa. Şi atât  timp cât vigoarea fizică le permite să se agaţe de

spirit, ei trăiesc şi pot ajunge la vârste foarte înaintate. Dar  se poate observa şi o altă tendinţă, a celor care sunt obosiți de viaţă. Aceştia nu mai acordă nicio importanţă vieții pe pământ. Valoarea lucrurilor s-a redus în ochii lor; ei sunt dezamăgiţi de condiţiile acestea trecătoare și schimbătoare. Simţămintele lor sunt complet diferite de ale celuilalt tip de persoane. Tendinţa lor este să renunţe la dependenţa de corpul fizic, şi s-ar bucura ca spiritul să se separe de el; pe de altă parte, însă, corpul lor se agaţă inconştient de spirit, la fel ca şi la ceilalţi  oameni, şi îi ţine în viaţă cât timp poate. Astfel că spiritul îndărătnic este reţinut de către corp.

In concluzie, moartea înseamnă o separare de corp, care nu este decât un veşmânt acoperind spiritul. Şi ce urmează după separare? Corpul părăsit pe pământ de către spirit nu mai trăieşte în sensul în care înţele-gem noi viaţa; dar el trăieşte totuşi. Este ca o sobă în care cândva a ars focul şi în care rămâne căldură chiar şi după ce focul s-a stins. Mai există doar o fărâmă de spirit, dar există viaţă în el. Acolo unde viaţa nu există, ea nu poate fi creată; viaţa trebuie să provină din viaţă. Viaţa nu poate să provină din moarte. Creaturi precum viermii sau bacteriile provin dintr-un cadavru, şi cum ar putea să provină viaţa de acolo dacă nu ar exista deja? Acolo există viaţă, chiar dacă nu în sensul în care o înţelegem de obicei.

Nu există nimic în lumea aceasta despre care să putem spune că nu are viaţă, sau că este mort. Totul, orice obiect, oricât de neînsufleţit ar părea, păstrează o fărâmă de viaţă undeva. Chiar şi după ce este distrus, el continuă să trăiască. Când un cadavru este năpădit de viermi, credem că acesta înseamnă sfârşitul. Dar lucrurile nu stau aşa, viaţa continuă sub diferite forme. Ea nu s-a sfârşit niciodată; s-a sfârşit doar această recluziune pe care am recunoscut-o drept cutare sau cutare persoană; dar existenţa merge mai departe, chiar şi existenţa muritoare, chiar şi masca aceea stricăcioasă care a slujit sufletului și minții.

Partea vie a fost spiritul şi acesta continuă să trăiască.  Când spunem: „A trecut în lumea cealaltă”, lumea cealaltă este doar concepţia noastră, deşi este o concepţie frumoasă. Dacă se spune, de exemplu, că o mare revoluție are loc în lumea ştiinţifică, aceasta nu înseamnă că lumea ştiinţifică este undeva în afara Pământului. Dacă am avut experienţa unui mare progres în lumea mistică, aceasta  nu înseamnă că noi trăim în afara acestei planete.  Este o concepţie; este un mod frumos de a ne exprima şi cel mai bun din câte putem găsi. „În lumea cealaltă” însemnă într-o lume ascunsă ochilor noştri fizici; dar nu înseamnă o lume aflată foarte departe, inaccesibilă nouă. Cei vii şi cei morţi sălăşluiesc în acelaşi spaţiu; trăim  cu toţii laolaltă. Doar un văl ne separă, vălul corpului fizic. Separare înseamnă că nu suntem capabili să ne vedem unii pe alţii; nu există altă separare. Rugăciunea însă, ne poate însă aduce împreună, ne poate aduna.

Nu trebuie să mergi în al şaptelea cer pentru a-i întâlni pe cei care au murit. Dacă ne pasă cu adevărat de ei, legătura aceasta de dragoste şi bucurie este suficientă pentru a fi aproape de ei. Doi oameni pot trăi în aceeaşi casă, să lucreze împreună, să se vadă în fiecare zi, ceas de ceas, şi cu toate acestea să fie la fel de departe unul de altul ca Polul Nord de Polul Sud. Există apoi oameni pe care destinul i-a aruncat la mare depărtare unul de altul, și care nu se pot vedea din cauza împrejurărilor neprielnice ale vieţii; cu toate acestea, ei pot fi mai apropiaţi ca oricare alţii. Dacă acest lucru este adevărat, el dovedeşte că cei uniți în spirit, în duh, pot fi aruncaţi departe unul de altul în lume şi totuşi să rămână la fel de apropiaţi ca şi cum nimic nu s-ar afla între ei. Prin urmare, dacă cei care au părăsit acest pământ au o legătură cu cineva rămas, ei sunt la fel de apropiaţi de el. Apropiere înseamnă apropiere în duh,o înduhovnicire, nu o apropiere a corpurilor fizice.

Nu există separaţie. Nimic nu poate să separe două suflete dacă ele sunt cu adevărat unite în legătura dragostei, după chipul lui Dumnezeu.

A treia semnificaţie a cuvântului spirit este mintea şi sufletul împreună. Ne-am putea întreba dacă mintea şi sufletul împreună, adică spiritul, este acea parte a unei fiinţe care trăieşte. Nu este o parte, este totul. Hainele nu sunt o parte a fiinţei noastre; ele sunt ceva extern. Temporar, ele devin o parte, dar nu una esenţială. Adevărata fiinţă este , mintea şi sufletul împreună.

Am putea crede că este neinteresant să trăieşti doar ca suflet, fără corp. Aceasta este impresia cuiva care, pe acest pământ, nu a experimentat cum este să trăieşti independent de corpul fizic. întreaga mistică s-a bazat pe capacitatea de a trăi independent de corpul fizic, de-a trăi pe pământ ca spirit, fie şi numai cinci minute  pe zi. Aceasta îţi dă convingerea că ai posibilitatea de a trăi  fără să depinzi de trup. Este o experienţă de viaţă, o educație în cunoaşterea duhovnicească. Odată ce o persoana a realizat cum poate să existe fără corpul fizic, aceasta îi dâ o credinţă şi o convingere fermă pe care nimic nu le mai  poate schimba.

Nu este doar o chestiune de a exista, ci una de a exista complet, plenar. 

Sufletul nu este dependent de ochi pentru a vedea. El vede mai mult decât pot să vadă ochii fizici. De asemenea, nu este dependent de urechi, putând auzi mai mult decât urechile. Este foarte uşor pentru cineva cu convingeri materialiste să-i numească pe aceşti oameni fanatici care se retrag în munţi, sau rătăcesc de colo-colo practicând rugăciunea, oameni ce par să trăiască într-un vis.

 Este posibil ca ei să dea această impresie, dar numai din cauza faptului că nu se conformează la ce fac toţi ceilalţi. Ei au renunţat la viața, sau mai bine zis trăiesc mai intens, conștient viața. Fie că se ocupă de afaceri, au o profesie sau fac politică, viață lor socială este cu totul diferită, de dragul unei experienţe mai profunde. Nu e nevoie ca toată lumea să le urmeze exemplul, nu asta ei caută dar oricine poate profita de ceea ce ei ne oferă.

În vremea noastră, Răsăritul şi Apusul se apropie unul de celălalt. Pot exista și unii ce doar mimează aceste preocupări. Fără îndoială, cei ce vor să-i înşele pe alţii fac ca lucrurile simple să fie complicate. Dar cei care doresc să servească lumea pe calea adevărului reduc lucrurile complexe la unele simple. Adevărul trebuie realizat sub o formă simplă.

A patra semnificaţie a spiritului este cea de sursă şi destinaţie a tuturor lucrurilor; ceva de care toate lucrurile sunt legate şi în care toate se întorc. Acest spirit este numit, Dumnezeu.

 Şi cel mai bun mod de a explica semnificaţia aceasta a spiritului este să-l comparăm cu Soarele, centrul vieţii, scânteia divină din noi. Dar Soarele nu este atât de mic pe cât pare. Atunci, ce este Soarele? Soarele este totul. Partea Soarelui pe care noi o numim astfel este doar centrul său, dar în realitate el se întinde până unde ajunge lumina lui. Adevăratul Soare este lumina însăşi. Dar cum există un punct care este focarul central al luminii, noi numim acel punct Soare.

Lumina s-a centralizat acolo; dar Soarele mai are şi alte aspecte, cum ar fi razele, care nu sunt diferite de el, ci sunt Soarele însuşi. Şi ce suntem noi? Sufletele noastre sunt razele Soarelui. În fiinţa noastră lăuntrică suntem atât sursă cât şi ţel final. Doar ignoranţa ne face să fim neştiutori faţă de propria noastră fiinţă.

Fiecare atom din univers, întrucât provine din

Soare, din Soarele divin, face toate eforturile pentru a se întoarce  acolo. Tendinţa valurilor este să urce, tendința  munţilor este să se înalţe, tendinţa păsărilor este să zboare în sus. Tendinţa animalelor este să se ridice pe picioarele lor din spate. Tendinţa omului este să stea vertical,  gata să se avânte spre înălţimi. Îngerii sunt înfățișați  ca nişte oameni cu două aripi, gata să-şi ia zborul. Ştiinţa a descoperit legea gravitaţiei, dar misticul  cunoaște cealaltă lege, care este tot o lege a gravitaţiei, dar în sens opus.

Prin urmare, nu doar fiecare suflet este atras în acea direcție, ci şi fiecare atom al acestei lumi, care trece prin toate diferitele procese cunoscute în biologie pentru a ajunge în acea stare, pentru a se întoarce acasă, acest proces se numește sfințire sau sfințenie. De aceea nu trebuie să ne sperie faptul de a înainta spre Dumnezeu. Temerile de felul acesta seamănă cu experienţa unui om pe un vârf de munte. Un fel de teroare pune stăpânire pe cel care privește imensitatea peisajului; la fel, un suflet este înfricoșat de realizarea spirituală din cauza imensităţii, mărimii şi a profunzimii acesteia. Ea înspăimântă sufletul care se teme să nu se piardă, întrucât are falsa concepție a sinelui său neînsemnat. Misticul spune: ”Încearcă să mori înaintea morţii”, ceea ce înseamnă să elimini frica de moarte, sau altfel spus, să treci peste temerea generată de falsa concepţie a sinelui.

Există o anumită relaţie între viaţa în lumea spirituală şi viaţa pe pământ, căci ceea ce se adună pe pământ indică sarcina ce trebuie îndeplinită aici. Singura condiţie este că acela care a petrecut mai puţin timp aici trebuie să lucreze mai mult pentru realizarea sa spirituală decât cel care a petrecut vreme mai îndelungată pe pământ. Dacă cineva a dobândit spiritualitatea aici, el înviază, și odată cu el tot ce-l înconjoară. Iar în ziua în care falsa concepţie a sinelui îi este îndepărtată de pe ochi, el începe să vadă imensitatea maiestăţii creației lui Dumnezeu.

Hazrat Inayat Khan

Post-ul Înțelesul spiritualității apare prima dată în .:Jurnal Spiritual:..

Source: Jurnal Spiritual

247 total views, 3 views today

Facebook Comments